Să nu mă crezi, Doamne!

Să nu mă crezi, Doamne, să nu mă crezi! În pustiul acestei vieţi, nevoia mea de închinare e uşuratică precum "poporul cel neînfrânat şi de râs". Sinaiul e departe, prea multă osteneală. Harul pare că s-a depărtat. De unde atâta răbdare? Mai la-ndemână-mi este viţelul de aur al minţii celei despodobite decât îmi sunt "tablele de carne ale inimii". Sunt "tare de cerbice", cuvântul meu nu face nici "cât o cârpă lepădată".

Să nu mă crezi, Doamne, să nu mă crezi! Dacă voi mărturisi că am "crezut în numele Tău", să ştii că nu vorbesc din toată fiinţa mea. Tu "Însuţi cunoşti ce este în om". Tu ştii că nu e în mine tărie şi statornicie. Ca frunza tremură oasele mele şi ca o creangă uscată îmi trosneşte sufletul când se abat asupra mea vijelii sau momeli.

Să nu mă crezi, Doamne, să nu mă crezi! Poate că m-am entuziasmat şi înflăcărat strigând că sunt gata să merg pentru Tine "în temniţă şi la moarte". Hotărârea unui om mândru, neîntărit de Duhul, este însă ca un castel de nisip în faţa furtunii. Şi nu după una, nici măcar după atâtea întreite lepădări, inima mea nu s-a smerit.

Să nu mă crezi, Doamne, să nu mă crezi! Când voi făgădui c-am să mă rog şi-o să-Ţi slujesc, să nu mă crezi! Precum ucenicii Tăi în grădina Ghetsimani, în noaptea Sfintelor Tale Pătimiri, mă las toropit de somnul grijilor sau de cel al negrijilor. Şi pe Tine Te voi lăsa tot Singur, cu braţele întinse în gol.

Să nu mă crezi, Doamne, să nu mă crezi! Minuni ai lucrat prin mine, Însuţi Trupul şi Sângele Tău mi le-ai încredinţat ca unui prieten, ca unui împreună-lucrător. Am păşit suspendat între pământ şi Cer pe marea atâtor ispite. Dar tot m-am îndoit ca un "puţin credincios". În fiecare Liturghie ai întins mâna Ta şi m-ai tras din furia apelor în corabia pe care "nici porţile iadului" nu o vor scufunda. Iar eu? În loc să-mi continui drumul spre limanul liniştii, m-am întors mereu spre dezlănţuitele stihii ale patimilor.

La urma urmei, de ce ar trebui ca Tu să mă crezi pe mine? Tu nu aştepţi nimic de la mine. Nu Te amăgeşti, nu-Ţi faci iluzii în privinţa mea. Nu-mi ceri să fiu vrednic de iubirea Ta. Cu infinită delicateţe mă ţii în fiinţă. În absolută discreţie veghezi asupra libertăţii mele. Cu răbdare de veşnic Îndrăgostit stai la uşa inimii mele şi baţi.

Nu-s vrednic de crezare, sunt vrednic de mirare! Eu, cel care nu Te cred pe Tine. Cel în care Tu continui să crezi. Chiar şi când sunt în adâncul iadului. Şi aici mă vânează această credincioşie a Ta.

Tu nu mă crezi când eu renunţ la Tine. Eu nu Te cred că mai poţi fi cu mine. Până şi "necredinţa" Ta copleşeşte necredinţa mea. În nimic nu Te pot birui. În nimic.