Şablon în şablon

Proverbele românilor: „Parcă se băteau lupii la gura lui”, „Parcă se bat calicii la gura lui”, „Parcă se bat jidanii la gura lui” şi „Parcă se bat turcii la gura lui”. Trecerea dinspre domeniul a mânca, ilustrat de enunţul Parcă se băteau lupii la gura lui, spre domeniul a vorbi, ilustrat de alte enunţuri ale seriei, este favorizată de disponibilităţile de sens ale constituentului nominal gură. Cu gura mâncăm, cu gura vorbim.

Zona de tranziţie dintre a mânca şi a vorbi poate fi întrevăzută într-o secvenţă gnomică de tip comparativ: I se bate limba-n gură ca calicii la pomană. Analogia metaforică ‘a mânca cu lăcomie’ – ‘a vorbi repede şi nedesluşit’ este, mai apoi, înscrisă într-o ecuaţie imagologică. Enunţul Parcă se bat calicii la gura lui codifică şi stilizează atât un tip de comportament social (la pomană, calicii mănâncă lacom) cât şi un tip de comportament discursiv (la pomană, calicii fac larmă). Odată fixat, stereotipul lingvistic (zicala) se acomodează şi se solidarizează cu alt stereotip de gândire (viziunea asupra cerşetorilor). Altfel spus, comportamentul social şi verbal al marginalului (calicul) devine unitate de referinţă pentru a exprima o judecată de valoare asupra felului de a vorbi al străinului: Parcă se bat jidanii la gura lui, Parcă se bat turcii la gura lui.

Deoarece şablonul lingvistic cineva/ceva se bate la gura cuiva şi-a fixat, în timp, două valenţe semantice (a mânca şi a vorbi) e de aşteptat ca portretizarea străinului să fie conturată în limitele acestor valenţe. Am observat deja că enunţul proverbial Parcă se bat turcii la gura lui subliniază acomodarea stereotipului etnic la un comentariu-şablon privind comportamentul social şi verbal al marginalului. O altă zicală, A mâncat cât un Turc de cei calici, punctează şi mai clar împletirea stereotipului marginalului cu stereotipul etnic. Imaginea calicului şi imaginea turcului devin, în formula lingvistică, solidare („cât un Turc de cei calici”).

Acomodarea stereotipului etnic la un şablon lingvistic este probată atât de existenţa formulelor lingvistice „valiză”, cu grad maxim de redundanţă, precum tautologiile de tipul X (e) tot X (Jidanul tot jidan, Românul tot român; Ţiganul tot ţigan etc.), cât şi de diverse alte tipuri de formule paremiologice. Serii de exemple precum 1) Jidanul plăteşte./ Turcul plăteşte. / Cine greşeşte, tot armeanul plăteşte. sau 2) Cal verde şi armean cu minte, cine dracul a mai văzut ?, Cal verde şi bulgar cu minte, unde s-a mai văzut ?, Cal verde şi grec cu minte, cine dracu a mai văzut ?, Cal verde şi Român cu minte şi soacră drăguţă anevoie se găsesc., Cal verde şi sârb cu minte nu s-a văzut. demonstrează că forma poate fi valorificată pentru a actualiza stereotipic diverse conţinuturi din sfera discreditării etnice. Cu alte cuvinte, şablonul lingvistic (formula fixă) are rol activ în configurarea şi punerea în circulaţie a şablonului de gândire (stereotipul etnic, în cazul de faţă).

Demn de remarcat este că formulele proverbiale sunt, prin natura lor, mai degrabă orientate spre schiţarea portretului moral şi ideologic al unei comunităţi etnice, portretul fizic fiind o categorie mai slab reprezentată. De pildă, proverbele din colecţia Zanne care angajează imaginea turcului stilizează mai cu seamă trăsături morale.

Stereotipul etnic al turcului e predominant negativ. Turcul e nedrept: Dreptatea s-a dus de când (cu) turcii, crud: Turcul te taie, turcul te jupoaie, lacom: Turcului să-i dai bani şi să-i scoţi ochii şi arţăgos: Turcul caută ceartă cu lumânarea. Aceste atribute semnalează nu atât trăsături etno-psihologice cât aversiunea faţă de un opresor. Cercetarea condiţiilor istorice în care s-a manifestat influenţa otomană poate lămuri mai bine pertinenţa acestui tip de negociere identitară. Pentru necesităţile demersului argumentativ propus în studiul de faţă e suficient să notăm că în culegerea lui Iuliu Zanne imaginea turcului este angajată şi în structuri idiomatice care pun în lumină note ale stereotipului pozitiv. Turcul e abil: Turcul nu caută a prinde calul cu sacul deşert, încrezător: Se lasă în nădejde ca turcul în sabie, deştept: a fi cap de turc etc.

Împletirea de elemente negative şi pozitive e şi mai evidentă în credinţele populare ale românilor despre turci, dar nu numai. Demonizarea (străinul e un diavol) şi zoomorfizarea (străinul e un animal periculos) sunt strategii de discreditare cărora li se contrapun strategii de creditare precum supraevaluarea (Străinul e aducător de beneficii) sau supralicitarea unui atribut moral (Străinul e un reper moral).

Conceptualizarea străinului ca diavol o întâlnim în credinţe de tipul „Turcii poartă fesuri în chipul dracului căci şi ei sunt curat dracu”. Imaginarea străinului ca animal fabulos sau periculos ori asocierea acestuia cu un animal considerat inferior sau de rău-augur este uşor de recunoscut în credinţe precum „Turcii aveau coade ca câinele, mai înainte vreme, dar s-au scurtat azi ceva, mâine ceva, până a pierit de toată isprava”; „Turcii ţin câini mulţi în curte căci câinele e tata lor” ş.a. Dimpotrivă, reprezentarea străinului ca vestitor al norocului („Când îţi iese turc în cale, îţi va merge bine, căci turcul are pieze bune”) sau ca model de cinste („Turcii sunt oameni drepţi, ei nu te înşeală la cântar sau altceva”).

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi