Salcia

Poposesc vrăbiuţele, care zboară din infernul cuibului familial de sub streaşina casei, ca să se defuleze un pic bârfind-ciripind. Adastă presurile modeste, apar şi dispar pe nesimţite. Se cocoaţă un măcăleandru, foindu-se cu cioculeţul în sus: se mândreşte infamul că a prins o gâzuliţă, care încă se zbate – ce te semeţeşti, măi bondocule, măi guşuliţă roş-portocalie? Prin octombrie, când vânturile şi ploile reci încep să agite frunzuliţele galben-ruginii în tinctura amară a toamnei, vin botgroşii de peste Marea Baltică, din Scandinavia cea hain de friguroasă. Uite şi piţigoii cu penet fistichiu ce vin dinspre lacurile mazuriene. Îşi balansează cozile codobaturile alb-gri, cu bărbie neagră, aşa cum echilibristul pe sârmă îşi cumpăneşte mersul cu o prăjină; mama le zice fâţaci, fiindcă dau din coadă mereu: fâţ-fâţ! Cintezele vin ca la casa lor în salcie, pentru că sunt învăţate cu pădurile de sălcii din Delta Dunării. Îşi fac la bifurcaţia crengilor cuiburi din scoarţă de copac, muşchi şi paie, mascându-le măiestru cu licheni. Femeiuşca-mămică cu puii pleacă toamna spre Golful Piersic, poate la coşbucianul Bab-el-Mandeb („Sunt, paşă, neam de beduin/ Şi de la Bab-el-Mandeb vin”), însă bărbătuşul rămâne pe loc să admire ultimul vals al frunzelor toamnei cu cadenţa lui misterioasă şi îndurând apoi gerurile iernii noastre. D-apoi ciocănitorile numite pe la noi şi ghionoi! Mai nu este zi ca pe la 8-9 dimineaţa să nu declanşeze sirena începerii lucrului: Ţâc-ţâc-ţâc! vin în zbor săltat. Toate în salopete elegante, de trust serios: cu roşu, cu negru şi cu alb. Se prind hotărâte de crăcile uscate şi încep să le verifice: toc, toc toc, toooc! Urcă în susul crăcii ca nişte electricieni cu căngi la picioare (cum vedeam în vremea copilăriei, când s-a electrificat satul) şi iar se opresc cu verificatul: toc, toc, toc, toooc! cu precizia lipsită de emoţie a unor mecanici.

Când un sfânt al lagărelor comuniste murea de chin şi de istovire, ceilalţi deţinuţi povesteau cum, în clipa morţii, când duhul sfântului ieşea din trupul lui, auzeau un fâlfâit slab şi moale, ca o respiraţie omenească. Sufletul lui zbura cu un fâlfâit ca al păsării morţii… Ca o adiere a ramurilor salciei.

Aşa trebuie să fi zburat şi sufletul tatălui meu, chinuit într-un lung război mondial, în colectivizări şi-n alte talazuri ale vieţii, astfel trebuie să fi fâşâit moale şi sufletul lui Virgil, prietenul meu, şi al verişoarei Violeta, pierită tânără şi ea de o boală incurabilă, cum trebuie să fi plutit uşor sufletele şi altor oameni dragi mie, răspândind bună mireasmă, cum zice în cărţile sfinte.

Numai că salcia… salcia întinereşte din nou. Mlădiţe noi iau naştere din crengile ce păreau uscate. Într-o vreme am crezut că se va usca şi am sădit un nucşor într-o toamnă, pe 20 octombrie – de ziua pomenirii sfântului Gherasim din Kefalonia, sfântul caritabil şi vindecătorul bolilor psihice. De aceea am dat nucului numele de Gherasim. Dar va mai avea de aşteptat Gherasim. Deocamdată salcia mea e tare! Dacă se usucă câteva ramuri, nu se usucă şi rădăcina. Şi iată iarăşi o pereche de porumbei urcaţi pe creasta salciei – uguiesc şi se ciugulesc ciocuşor în ciocuşor. Mă uit la ei cu ochii înceţoşaţi, zâmbind, şi spun:

– Vezi tu hulubii aceia, Marie?

– Îi văd.

– Aceştia sunt dragostele noastre, a mea şi a ta.

– Cum ştii tu să le mai suceşti.

– Da, după toate greutăţile şi frumuseţile prin care am trecut, s-au făcut hulubi, se sărută şi stau suuus-sus, în vârf.

– Aşa de tare s-au iubit amândoi? mă întreabă ea retoric.

– Da. Acuma vezi ce înseamnă hulubaşii aceia? Sunt dragostea.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist