Şansa presei

„Care sunt preocupările ziaristicii de azi şi în ce direcţie se îndreaptă?”, mă întreba interlocutorul meu.

„Poate ar trebui să delimităm mai ritos culoarul: nu pot să bag mâna în foc pentru toată ziaristica. Iar dacă mă gândesc mai bine, nici măcar pentru o parte, locală, a ei, dacă ai cumva în vedere profesiunea de ziarist. Dar nu m-aş încumeta nici să-mi dau cu părerea despre presă (adevăratul termen al discuţiei, cred), decât din condiţia unui consumator ceva mai consecvent, lipsit însă complet de orgoliul profesional. Cu măsurile cuvenite de precauţie, precum vezi, fiindcă am citit în sensul acesta fără niciun sistem, făcând, de regulă, hatârul conjuncturii, luându-mi excerpte când de ici, când de colo, după trebuinţele momentului, eşafodajului, umorilor ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, mi-aş lua cel dintâi, anticipându-i pe eventualii noştri lectori, afirmaţiile sub beneficiu de inventar, întrebarea ta fiind, de fapt, un destul de ambiţios pariu sociologic: e de pus mai curând unei echipe de specialitate. Încheind capitolul, preocupările acesteia, aşa cum ni se înfăţişează la ora actuală (şi dintr-o prospecţiune suferind grav de amatorism, cum te avertizam), n-ar fi prea multe. Şi cred că se rezumă, empiric, la supravieţuire. În grila asta de lectură, aproape toate inconsecvenţele, oportunismele, manevrele, delaţiunile, toate trocurile, maşinaţiunile, suita interminabilă de găinării, mai mari sau mai mărunte, mai evidente ori mai subtile, tot ce face, altfel spus, din presa noastră un teren mlăştinos devine dintr-o dată foarte explicabil. Ea nu are preocupăi înalte – doar digestive, nu urmează un ideal – trage de sfori (când nu atârnă, ea însăşi, de una ori de mai multe, după cum pică mandatul şi, pe cale de consecinţă, algoritmul…). Din păcate! N-ar fi o întreprindere tocmai copleşitoare să verifici această deocamdată intuiţie: colecţiile ne stau la îndemână şi, în câteva luni, tabloul s-ar contura în amănunt. Presa noastră de tranziţie merită acest atent ochi laborios, din perspectivă, repet, sociologică, dar şi, bineînţeles, deontologică. Ce spectacol de inginerii morale ni s-ar revela! Aşa stând lucrurile (şi impresia mea de lector – arătasem – intermitent şi destul de capricios înclină anume către acest raport), e destul de imprudent să încerci o anticipare. Habar n-am unde poate ajunge o presă care nu-şi aminteşte decât rareori de principala ei raţiune de a fi, şi atunci cu silă, ca de un coşmar. Tu nu vezi că avem comentatori responsabili cu oala de noapte a cutărui mahăr sau facţiuni? Editorialişti de casă, reporteri fără coloană, cărora le lipseşte doar livreaua ca să compară explicit în adevărata lor lumină, de lachei. Mă tem că un studiu la firul sintagmelor, al presei noastre din, mai ales, ultimii ani, când şi cei mai incurabili dintre naivi au priceput ce tulbure apă e democraţia în variantă interriverană, ar scoate în evidenţă cumplitul adevăr că, de fapt, presa noastră a murit înainte de a se naşte (cea din perioada sovietică fiind născută bine mersi răposată).

Următoarea întrebare era despre reportaj (le predasem disciplina): „Cum se prezintă şi care este rolul său în acest context incert?”

„Întrebarea e dacă se prezintă, dacă face elementar acest act de prezenţă. Impresia mea este că nici nu se înfăţişează la apelul cercetătorului. Sigur că, pe ici, pe colo (rarisim totuşi), apar texte cu pretenţie de reportaj, dar un ochi dedat cât de cât cu esenţele tari din interbelic (de exemplu) vede bine că nu sunt decât nişte relatări mai săltăreţe. S-a zis – în dorinţa de a explica oarecum absenţa tot mai bătătoare la ochi a speciei din peisaj (într-o vreme când nimic parcă n-o împiedică să se manifeste) – că reportajul ar fi, vezi-doamne, un lux: cerând timp de elaboraţie (câteodată mult peste medie, e adevărat), nu ni-l putem permite în condiţiile noastre de penurie. Un subterfugiu! Reportajul e un indiciu de excelenţă a codului cultural: presupune în mod inexorabil şi un autor cu neuroni, şi un public pe măsură. Ofertă încă am mai putea produce, la o adică; problema e dacă am înregistra şi ceva cerere ca atare. Vezi pe cineva din generaţia ta (dar şi a noastră, înnebunită de facturi şi ahtiată după chiverniseală) cu răbdarea, măcar cu răbdarea de a citi cincişpe-douăzeci de mii de semne? Înaintea cauzelor economice, ar trebui să umblăm la cele culturale: nu te va publica nimeni în golul aproape garantat al receptării. Mingea e în jumătatea de teren a editorilor: ei trebuie să ordone resuscitarea speciei, forţând în cele din urmă şi tabieturile publicului, fiindcă nu ne putem plia veşnic pe orizontul său de aşteptare: am ajunge într-un târziu să publicăm doar onomatopee, mai digerabile. Au şi un motiv redutabil s-o facă (chiar dacă poate încă nu-l văd): creator de atmosferă şi de personaje, un succedaneu al prozei de bună calitate, de fapt, reportajul ne poate în cele din urmă reîntoarce cititorii. Printul, acum în vădită dificultate de supravieţuire, are în latenţele speciei o şansă deloc neglijabilă”.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova