Scaunele şi câinele Celsius

*

Am participat şi eu la câteva manifestări culturale organizate în aer liber, unde se implementaseră toate normele şi toate regulile „distanţării sociale”, atât între participanţi, cât şi între scaunele goale, copacii şi bordurile aflate în peisaj, şi m-am întors acasă cu un gust amar pe cerul gurii. Parcă eram supravieţuitorii unei lumi ce se scufundase precum Atlantida în adâncul oceanului sau supravieţuitorii unei lumi în care avusese loc un cataclism nuclear. Stătusem ascunşi sub ruinele caselor ce se surpaseră peste noi, supravieţuind ca prin minune. Apoi, încetul cu încetul, am îndrăznit să ieşim la suprafaţă precum cârtiţele şi ne-am îndreptat spre piaţa oraşului unde alţi supravieţuitori organizaseră un concert caritabil şi un recital de poezie. Eram câţiva, puteai să ne numeri folosind degetele de la mâini şi cele de la picioare.

Stăteam la distanţă unii de alţii, privind cu suspiciune în jur şi încercând să ne identificăm vecinii, pe care, de fapt, îi cunoşteam de multă vreme, dar care acum ne apăreau într-o lumină stranie, bolnăvicioasă, inumană. Măştile pe care le purtam pe faţă confereau chipurilor noastre o înfăţişare jalnică. Parcă îmbătrânisem cu toţii. Încercam să zâmbim, să părem bine dispuşi. Dar surâsurile noastre erau false. Vorbele aruncate peste umăr sunau şi ele a gol. Iar umbrele pe care soarele amiezii le turtise pe asfalt păreau cufundate în formol. Am ascultat cu glasurile stinse sunetele de chitară, am ascultat şi recitalurile. Am aplaudat. Apoi ne-am sculat de pe scaunele noastre, ne-am salutat de la distanţă, şi am plecat spre bârlogurile noastre risipite prin diferite colţuri ale oraşului. Ajunşi acasă, ne-am întins în pat, scrutând tavanul. Dar atât patul, cât şi tavanul semănau cu piaţa unde avusese loc recitatul. Şi atunci ne-am întrebat: la ce bună arta în vremea pandemiei?

*

Odată ce plajele de pe litoralul românesc sunt ocupate în proporţie de 80-90% de şezlonguri, iar costul închirierii unui şezlong în diferite staţiuni ajunge la 100 de lei (fără umbrelă), şi jaful acesta durează de ani buni, guvernul Orban ar trebui să încerce să facă ordine aici. Şi anume: unu – să le retragă licenţele tuturor celor care umflă preţurile peste măsură. Doi: să interzică închirierea plajelor pentru terasele şi restaurantele sau hotelurile care se ocupă cu distribuirea contra cost a şezlongurilor şi să lase plajele libere pentru viligiaturişti. Şezlongurile se pot închiria şi separat.

Nu trebuie să stea în proporţie de 70-80-90 şi chiar 100% goale, cum se întâmplă în cursul săptămânii, iar turiştii să se înghesuie într-un spaţiu ce seamănă foarte bine cu un ţarc. Dar şi acolo, şezlongurile îi ajung pe viligiaturişti din urmă şi îi împing în mare.

În nici o ţară din lume ce posedă litoral nu are loc un astfel de jaf.

HORECA, industria ospitalităţii din România, cere guvernului sprijin logistic şi financiar, dar nu are respect nici cât negru sub unghie pentru clienţii săi.

Păi, cum să coste închirierea unui şezlong pe litoralul românesc 100 de lei?!

Nici dacă ai duce şezlongul pe lună închirierea lui nu ar costa atât.

*

Pesemne câinele meu Celsius confundă tunetele şi fulgerele cu maşinile dotate cu girofar ale salvării şi ale poliţiei ce trec de câteva ori pe zi pe strada mea, căci imediat cum tună sau cum fulgeră, Celsius începe să se învârtă în cerc scheunând jalnic şi încercând parcă să prindă fulgerele de coadă. Aşa face şi când aude girofarul. Nu înţeleg, totuşi, de ce e atât de alergic Celsius la salvare, odată ce el însuşi a fost salvat de la pieire, căci cineva, nişte vecini grijulii, ni l-au strecurat pe sub poartă într-o noapte de februarie, în plin viscol, la minus 22 de grade. E de mirare că nu a pierit. Era un ghemotoc de blană îngheţată din care se vedea doar răsuflarea. Din pricina gerului boticul îi era plin de promoroacă, iar un ochi aproape că-i îngheţase. Auzindu-l cum scheaună, Larissa a ieşit în toiul nopţii şi l-a adus în casă. I-a oblojit rănile, i-a dat să sugă lăptic cald din biberon, iar dimineaţa l-a dus la dus la veterinar.

Celsius a scăpat ca prin minune. Iar ochiul îngheţat ce-i lăcrima s-a vindecat complet. A crescut o minune de căţel. Vesel, inteligent şi jucăuş.

În venele sale curge sânge de Border Collie, originali din Anglia şi Scoţia, care erau folosiţi drept câini pentru paza turmelor de oi şi de vite, iar azi, fiindcă se dresează uşor, sunt folosiţi pentru salvarea turiştilor pierduţi în zonele montane sau drept câini de companie. Probabil că instinctiv, Celsius, învârtindu-se în cerc, vrea să ne salveze curtea, casa, pe noi, pe ceilalţi doi căţei de pericolele ce plutesc în aer sub formă de tunete şi fulgere, dar nu reuşeşte decât să-şi muşte vârful cozii.

Numele l-a primit în cinstea gerului care l-a adus la poartă. Şi tot în amintirea gerului şi-a iernii, de fiecare dată când începe ninsoare sau când bate viscolul, Celsius îşi trage un preşuleţ în mijlocul curţii şi stă neclintit o zi întreagă, până ninsoarea îl acoperă cu totul.

În celelalte anotimpuri, Celsius are alte obiceiuri. De pildă, îi place să arunce mingea în tocul uşii, şi tot el s-o prindă. Se joacă de unul singur, dacă nu are companie, iar atunci când oboseşte, se bagă în ligheanul de sub burlan plin cu apă şi se răcoreşte. Asta o face şi în mai, şi în iunie, şi în octombrie, şi în noiembrie, şi în decembrie, dacă apa nu-i cu totul îngheţată. Dacă îl certăm, se retrage după colţ şi aşteptă să-l chemăm.

Ei, Celsius, Celsius, câine drag, cu suflet de copil!

*

Titlul premonitoriu, piesa Scaunele lui Eugen Ionescu, scrisă în 1952, e parcă mai actuală ca oricând. Scaunele lui Ionescu constituie o imagine debusolată a omenirii pornită în căutarea propriei identităţi. Numai că această identitate o omenirii, ca şi viaţa însăşi, se ascunde printre scaunele goale. Ca şi în Regele moare, capodopera lui Eugen Ionescu, Scaunele este o piesă în care ni se relevă sfârşitul omenirii. În Regele moare, sfârşitul e unul apocaliptic, apoteotic prin imaginile debordante pe care Ionescu le vehiculează pe scenă; în Scaunele sfârşitul e unul abstract, aproape birocratic. „Suntem resturile omenirii”, spune Bătrânul din piesă. Şi tot el adăugă în surdină: „dar cu asemenea resturi se mai poate face încă o ciorbă pe cinste”.

În spatele Scaunelor lui Eugen Ionescu apare o lume golită de sensuri şi de instincte, străjuită de spectrul Cortinei de Fier.

Azi lumea scaunelor tinde să înlocuiască lumea fiinţelor vii. Căci astăzi scaunele iau decizii asupra oamenilor. Scaunele emit decrete şi legi. Scaunele hotărăsc soarta unor ţări cu care nu au nimic de-a face şi nici nu ştiu cu exactitate locul lor de pe hartă. Scaunele hotărăsc fondurile pentru înarmare. Scaunele hotărăsc locul viitoarelor conflagraţii. Şi tot scaunele decid asupra stării naţiunilor şi asupra stării vremii. Hotărăsc locul unde plouă şi locurile de pe mapamond unde trebuie să fie secetă. Hotărăsc locul unde trebuie să aibă loc cutremurele de pământ şi locurile unde va veni un nou tsunami. Hotărăsc data şi trasează pe hartă locul pandemiilor. Şi tot ele iau hotărâri privind locul pe care o să-l ocupe în istorie.

Trăim sub dictatura scaunelor. Suntem, la rândul nostru, nişte scaune, ce urmează a fi aruncate pe fereastră sau pe scara blocului. Suntem mulţimea, drojdia de pe fundul butoiului, nişte resturi umane, din care nişte scaune încercă să facă o ciorbă şi s-o împartă, la vreme de seară, mulţimii vide ce fierbe sub fereastră, în piaţa publică.

*

Participând zilele trecute la recitalurile de muzică şi poezie organizate în aer liber, dar pe asfalt, mi-a revenit în minte poezia lui Marin Sorescu intitulată Capriciu, o variaţiune literară pe marginea Scaunelor lui Ionescu: „În fiecare seară/ Strâng de prin vecini/ Toate scaunele/ disponibile/ Şi le citesc versuri.// Scaunele sunt foarte receptive/ La poezie/ Dacă ştii cum să le aşezi./ De aceea/ Eu mă emoţionez,/ Şi timp de câteva ore/ Le povestesc/ Ce frumos a murit sufletul meu/ Peste zi./ Întâlnirile noastre/ Sunt de obicei sobre,/ Fără entuziasme/ De prisos./ În orice caz,/ Înseamnă că fiecare/ Ne-am făcut datoria,/ Şi putem merge/ Mai departe.”

Scaunele mai ascultau poezie sau muzică sau participau la spectacolele de teatru cum ar fi Rinocerii sau Cântăreaţa cheală în vremea lui Eugen Ionescu şi Marin Sorescu. Le mai auzeai tuşind la câte un spectacol, sau strănutând într-un colţ din fundul sălii. Astăzi scaunele nu mai au timp să asculte nici muzică, nici poezie, cu atât mai puţin să strănute sau să tuşească. Pentru că atât strănutul, cât şi tusea au devenit nocive pentru sănătatea populaţiei. Azi dacă ar tuşi ascunzându-şi faţa în pumn un scaun sau dacă l-ar apuca strănutul, imediat ar fi anunţată ambulanţa, iar scaunul ar fi pus în cămaşă de forţă şi dus la izolare, iar de acolo la balamuc, apoi la crematoriu.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist