Scrisoare Tatei

Încă de-atunci, din 89-90, am mărturisit (faţă de mine, în primul rând) că mi s-a făcut o mare favoare, de-a trăi acele ore astrale ale istoriei româneşti; şi-am de/plîns faptul că tu,Tată, n-ai avut acest ceresc privilegiu, tu, cel cu-adevărat îndreptăţit a-l trăi. Ai fost deposedat de pămînt, de cai şi căruţă – raţiunea ta de-a fi. „Fiindcă pe Tata îl cheamă Gheorghe,/ adică ţăran, lucrător de pământ./ Un nume perfect egal cu Ion”, îţi scriam mai târziu, rememorându-te. La moartea lui Stalin (eu ţi-am adus vestea, de la şcoală), ai îngenunchiat la icoane, am îngenunchiat şi noi, copiii, şi te-ai rugat, şi-ai blestemat, şi i-ai mulţumit Celui de Sus: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că l-a luat pe Anticrist, pe Tartorul Tartorilor”… Până atunci, dar cu atât mai mult după aceea, vreme de încă treizeci de ani, i-ai tot aşteptat pe americani să vină, să ne izbăvească „de cel Viclean”. Dar tot tu (ca atâţia alţii, de la talpa ţării), răbufneai, cu dezarmant humor: „Dac-ar fi pornit cu roaba, şi tot agiungiau…”. Eu îţi desluşeam, din când în când, ce se întâmplă: „Ştii, Tată, au plecat ruşii,/ dar încă n-au ajuns americanii./ Cică s-au împotmolit într-un bar/ de pe Coasta de Est./ dar or să se trezească ei/ la realitate.// mireasa îi aşteaptă, ofuscată./ şi-ar da şi rochia de pe ea/ dacă o ar avea”. Pentru tine, care ai luptat în Răsărit, România era toată, dodoloaţă, fără rapturi şi ciuntiri, din bontul creionului stalinist. Eu îţi prezentam, periodic şi, evident, post-eminescian, „Starea vremii”: „Ce-i drept, e drept, ţarii se mai schimbară,/ îi mai tăiară coada la imperiu./ E altă piesă. Dar aceeaşi sfoară./ Răul îl guvernează acelaşi geniu.// Cu Steaua de la Cana Galileii/ colindă, zdrenţăroşi, copiii străzii,/ La Bursa neagră, leii-paraleii-şi/ împart, fără de scrupul, grosul prăzii.// Ce i-ai dorit tu ţării, aşa rămase/ în noaptea lumii: ideal pierdut./ Unii-şi agită braţele nervoase,/dar cei mai mulţi trăiesc tot în trecut”.

…Eu, deja cronicar (cât de cât) cunoscut, îţi anticipam „Finalul de secol”: „Muzici de fond, mixtură de stranii instrumente./ Piatră intrată-n piatră şi os trecut prin os./ Mass-media. Reclamă. Luări de mituri. Lente/ intruziuni în tot ce a fost miraculos.// La mesele tăcerii stau cei mai buni de gură./ Au gura aurită – miniatural tezaur./ Copilăria – pusă în ghips. O, ce fractură,/ demnă de coroniţă din dafin şi din laur.// Ca într-un holocaust ne vrei pe toţi grămadă,/ Pământu-şi licitează, în Cosmos, loc de veci./ Meci şi înmormântare. Pâine şi circ. Paradă./ Final măreţ de secol douăzeci”.

Nu mai vedeai bine, să citeşti, trebuia să-ţi citească cineva. Şi-ai venit la doctorii cei mari, de la Iaşi, pentru operaţie de glaucom. Aveai un adevărat cult pentru oamenii învăţaţi, cu-atât mai mult pentru doctori. Nu se putea să nu-i aduci, de-acolo, din sărăcia şi neputinţele tale, o „mulţămire” domnului Profesor, „că aşa-i omeneşte”, ziceai. Te-am aşteptat la gară, cărai, pe lângă băgăjelul cu schimburi, şi-un coş (coşul de papură, în care mi se împletise copilăria), nu ştiam ce ai acolo, dar oricum, nu mă aşteptam, trăgând ştergarul, să descopăr… o ditamai gâsca. Vie. „Tată, doar n-ai de gând să-i duci… animăluţa asta Profesorului. Mai bine trecem pe la piaţă, şi-o vinzi…”. „Ba i-o duc! N-am adus-o, s-o vând…”. Şi i-am dus-o (c-am fost şi eu părtaş). Profesorul – o somitate-n domeniu – ne-a primit în cabinet şi, tocmai când să-nceapă consultaţia, s-a auzit o gâgâială din coş. „Moşule, da’ ce ai acolo, ce se-ntâmplă?”. „V-am adus o mulţămire, domn profesor. O gâscă…”. La care Profesorul, excedat: „Moşule, vrei să am necazuri? Dispari de-aici chiar acum! Cu tot cu gâscă…”. Dar, după dârza ta împotrivire şi după oarecari tratative, în care m-am implicat şi eu, gâsca şi-a aflat un temporar cuibar în port-bagajul maşinii lu’ domn Profesor…

Până să fii trecut la „colectivă”, la colhoz, casa/ familia noastră avea aproape de toate, tu, tată, fiind între gospodarii satului. Păgubos, mai degrabă (ce luai pe mere, dădeai pe pere), şi-oleacă boem, că nu ţineai la bani, şi nici banii nu se ţineau de tine, dar tocmai de-aceea nu pricepeai cum, în România pornită „spre comunism în zbor” lipsea chiar şi pâinea noastră cea de toate zilele. Eu, cultivator de cuvinte, îţi versificam Efectul Coadă. Cu Temă şi variaţiuni. „De cu noapte/ la salam şi la lapte/ la ulei şi la pui/ (puiul mamii pui,/ eu sunt din Vaslui)/ la făină şi la benzină/ la ouă şi la lână/ la iaurt şi smântână/ la brânză şi la carte (bună)/ la cartelă, o dată pe lună/ la rânză şi la slănină/ la motorină/ la oase şi la paste făinoase/ la broaşte de uşă şi de baltă/ luna cealaltă/ la Crăciun şi la Paşte/ la 23 au/ gust/ la pastramă de oaie/ la must/ la Revelion,/ la pastă de dinţi/ la bulion/ la săpun şi la funie/ penurie!/ la funie aproape de par/ la trotoar/ (pentru înşirat sacoşe)/ în spate la Unic/ la şoric/ în faţă la Sfântu Spiridon/ în fund la Nicolina/ în dreapta la hală/ (a ieşit păruială)/ pe stânga la Piaţa Chirilă/ doar câte o chilă/ (la noi, la Brăila/ la tanti Elvira/ se vinde salamu cu chila)/ la Kanta şi la Manta/ (lasă că ştie savanta)/ în Alexandru cel Bun, du-te acolo, îţi spun,/ s-a băgat tacâm/ se dau adidaşi – picioare din porcii cei mai graşi/ căci porcii, toţi, s-au dus la ruşi/ pe gaz/ la butelie şi la aragaz/ la calorifer şi la Podul de Fier/ la Podul Roş şi la Podu Înalt/ la asalt! – către Podu de Piatră/ vă îndemn/ să dăm gata şi Podu de Lemn/ spre comunism în zbor/ la Obor!/ unde s-a băgat coadă de cal/ la păcură şi la mangal/ la apă şi la căldură/ la uraaa!/ şi la ură/ la peşte şi la varză/ arde-i-ar focu să-i arză!/ şi din nou:/ la steaguri şi la lozinci/ la mîncat ciuperci/ la rahat şi la bomboane agricole/ la toate staţiunile horti-viticole, piscicole şi avicole/ la nechezol (sau poate că aţi uitat?)/ la privitul în gol/ la al paişpelea congres/ Ceauşescu reales/ la cules de cucuruz/ tot ’telectualu-i dus!/ la Casa popoului/ îi stă bine boului/ la Canal/ la interval/ la Gherla şi la Aiud/ la nord şi la sud/ la est şi la vest/ la noi?/ niciun protest/ doar rumoare/ la munte şi la mare/ la deal şi la şes/ Reales!/ Reale-s”.Temă. Deşi Revoluţia (sau ce-o fi fost aia) ne-a dat tejghele, buticuri şi libertatea de-a folosi noi şi noi şiretlicuri, cei mai mulţi dintre noi emană o irepresibilă nostalgie a vremurilor de odinioară. Câte o criză (trecătoare, vai) îi mai înviorează puţin, dar, în rest, plictiseală. Parcă-i vezi recitând: Unde sunt cozile de altădată?!? (Citate din texte apărute în revista Cronica şi/ sau în Monitorul/ Ziarul de Iaşi, reluate ulterior în cărţile de publicistică ale autorului. Va urma).

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist