Seimeni (V). Casa veche

Primii şapte-opt ani din viaţă i‑am petrecut exclusiv în casa veche, cumpărată de părinţii mei cu un an-doi îninte de naşterea mea. Era construită din chirpici, ca majoritatea caselor din sat. Avea ziduri duble şi temelie de piatră şi a fost bine întocmită, de vreme ce este încă în picioare, la aproape o sută de ani de existenţă. Avea un plan dreptunghiular, cu două camere destul de mari, legate între ele printr‑o uşă interioară. Camera principală, în care locuia tânăra familie cu cei doi copii mici, mai avea o uşă, care dădea într‑o „marchiză” minusculă, spre care se cobora pe două trepte şi din care se ieşea afară, în curte. Streaşina marchizei colecta într‑un butoi mare de tablă apa de ploaie, preţioasă pentru spălatul rufelor şi a noastră, căci era socotită mai curată decât cea obişnuită, care era cărată, cu două căldări şi cu cobiliţa, de mama, direct din Dunăre, ca toată lumea. Apa celor două‑trei fântâni „publice”, dintre care una a supravieţuit decenii la rând la poarta şcolii, era socotită sălcie la gust şi improprie pentru spălat! La un moment dat, pentru această sarcină penibilă, de a aduce apă cu spinarea de la Dunăre, mama îl tocmise pe Gheorghe a᾽lu Dănilă, nebunul satului. Solid şi puternic, desculţ, îmbrăcat în zdrenţe, cu o vârstă incertă (probabil avea în jur de 50 de ani), dormind pe unde apuca şi mâncând din mila oamenilor, Gheorghe avea o poveste impresionantă. Fusese un om înstărit, una din notabilităţile satului. Deposedat de avere de „revoluţia proletară”, rămas văduv şi părăsit de cele două fete care plecaseră în lume, cu casa confiscată spre a fi transformată în grădiniţă, îşi pierduse bietul om minţile. Nu am cum să uit fascinaţia cu care priveam, înfiorat, autoritatea cu care mărunţica şi foarte tânăra gospodină (la 21 de ani avea deja doi copii!) îl stăpânea pe „zmeul” de Gheorghe, care stătea afară, în ploaie: – Nu‑mi dai, fă Nicoleto, şi un rachiu? – Îţi dau, Gheorghe, da᾽ să nu mai ceri!

Revin la descrierea casei, în primii ani ai copilăriei. În peretele opus, cu vederea spre grădină şi spre deal, era tăiată o ferestruică nu mai mare decât trei table de şah deschise şi puse cap la cap, dar cu un pervaz generos, pe care ne înghesuiam, în primii ani de viaţă amândoi, fratele meu şi cu mine, „ca să contemplăm natura”. Mobilierul era absolut esenţializat. Erau mai întâi două paturi din scânduri, lipite fiecare de câte unul dintre pereţii rămaşi liberi. Saltelele erau umplute cu paie de grâu uscate, înnoite la începutul fiecărei toamne, şi acoperite cu două generoase macaturi de lână, ţesute în casă. În mijlocul camerei – o masă cu două scaune şi, lipită de peretele opus, soba de tablă, în care focul nu se stingea, practic, niciodată, căci pe plita şi în cuptorul ei se pregătea mâncarea şi se încălzea apa pentru îmbăiat. Pe pardoseala de pământ bătătorit, „lipită” cu lut proaspăt de mama, an de an, înainte de Paşte, era desfăşurată, drept covor, minunata rogojină împletită din papură: moale, blândă, prietenoasă şi călduroasă, era şi ea schimbată în fiecare an.

Cealaltă cameră, „de curat”, era, practic, nelocuită, şi avea două ferestre mai mari, zăbrelite, cu vederea spre stradă. În timpul iernii rămânea neîncălzită. Într‑un solid şifonier „de oraş” erau păstrate hainele „de curat” ale membrilor familiei şi zestrea mamei, câteva valuri de pânză, prosoape şi covoare de lână ţesute la război – pe două din ele, unul verde şi unul cărămiziu, le‑am păstrat încă şi împodobesc acum pereţii cabanei mele din Valea Lupului. În casa propriu‑zisă ne adunam, de fapt, doar iarna şi seara, la culcare. Chiar în anii copilăriei, „casa veche” a suferit succesive transformări. Mai întâi, când cei doi fraţi, Dorin şi cu mine, am devenit mai măricei, ca să putem avea cămăruţa noastră, a fost adăugată o anexă simplă, fără pod, cu intrare separată. Mai apoi, după terminarea „casei mari”, prin 1961, marchiza şi cămăruţa copiilor au fost dărâmate, întregul ansamblu dobândind o configuraţie nouă, rămasă ca atare până la sfârşit. Cămăruţa copiilor a fost înlocuită cu un cuptor din cărămidă, pentru coacerea pâinii, care se vede în fotografia de mai jos. Intrarea principală a fost mutată în partea opusă şi protejată cu un cerdac spaţios şi umbros, unde ne petreceam verile. În plus, a fost construită o pivniţă din piatră netencuită, vitală pentru orice familie de la ţară. Beciul era destinat marelui butoi cu vin, damigenelor uriaşe cu rachiu, butoiului cu varză acră şi putinelor cu murături. Într‑o ladă largă cu nisip se păstrau proapete rădăcinoasele din grădină, morcovi, pătrunjel, ţelină; într‑un colţ, în lăzi suprapuse, cartofii. O ferestruică prin care se vedea cerul, pentru aerisire, era tăiată la nivelul solului, dar ferită cu meşteşug de pătrunderea apei de ploaie. Deasupra acesteia a fost zidită, de‑a lungul întregului perete nordic al vechii clădiri, o „odaie pe beci”, care a funcţionat ca magazie, pentru căldările cu apă, sacii cu făină, mălai, tărâţe, traistele cu prune sau caise uscate, peştele uscat, bidoanele cu untură sau cu untdelemn, putinele de brânză, slăninele şi cârnaţii de la Crăciun, o parte din unelte, căldările cu apă potabilă adusă din Dunăre până la introducerea în sat a apei curente.

De fapt, de prin mai până prin septembrie, din pruncie şi până la adolescenţă, cam tot timpul îl petreceam nu în casă, ci afară, „în bătătura casei”, adică în curte. Poarta mare, în două părţi, cu balamale puternice, se deschidea rar, pentru căruţe sau, încă şi mai rar, pentru vreun camion. De obicei, pătrundeam în curte printr‑o poartă mică, cu clanţă. O încuietoare cu cheie s‑a adăugat foarte târziu. Imediat după poartă, pe dreapta, în punctul cel mai depărtat de casă, era cocina pentru purcelul anual, de sacrificat la Crăciun. Era spaţioasă şi solid întocmită căci, până foarte târziu, până când au mai îmbătrânit, părinţii mei creşteau, de obicei, pe lângă porcul de Crăciun, şi o scroafă cu purcei. Tata îşi crease reputaţia că „are mână bună la purcei”. Crescuţi într‑o cocină curată, spaţioasă şi luminoasă, frumoşi şi rotofei, gălăgioşi şi parcă veşnic flămânzi, purceii tatei aveau mare căutare în sat, rotunjind astfel costelivul buget „în lichidităţi” al familiei. Aici este locul să inserez o întâmplare care a impresionat profund sensibilitatea copilului care eram. Cu titlul „scroafa de la Seimeni”, am stilizat în timp această întâmplare, povestind‑o de câteva ori, ca pe o fabulă sau un exemplum, conferindu‑i înţelesuri analogic-pedagogice apropiate cu simbolistica figurii pelicanului, întruchipare a dăruirii şi jerfirii de sine. Voi dedica un text întreg acestei teme, pornind de la un splendid distih din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei („De‑a tocma cu pelecanul/ Prin pustii petrec tot anul”.), de aceea, acuma voi relata exclusiv povestea „mea”.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi