Seimeni (V). Interludiu: jertfelnicie maternă

Purceluşa roz, cu codiţa îmbârligată şi cu priviri vioaie, curăţică şi mai puţin gălăgioasă decât frăţiorii ei, favorita familiei, care crescuse ea însăşi sub ochii noştri, devenise, la vârsta de doi ani, o scrofiţă voinică şi deşteaptă, aşa că nimeni nu s-a mirat când, la începutul acelei primăveri, într‑o noapte, asistată de tata, a adus pe lume şaisprezece purcei sănătoşi şi dolofani, de care a început să se ocupe, cu pricepere şi devoţiune, din prima clipă. Ai fi zis că are înaintea ei o îndelungată experienţă de mamă. Spectacolul a durat cinci-şase săptămâni.

Dimineaţa, îndată ce ne trezeam, frate-meu şi cu mine, primul drum pe care îl făceam era către coteţul purceilor. Urmăream zilnic, cu fior şi entuziasm, minute în şir, viaţa scroafei şi a copilaşilor ei. Tânăra mămică suină avea două griji: să se hrănească ea însăşi bine şi să îşi alăpteze pruncii. Pentru îndeplinirea primei sarcini, se bucura de sprijinul neprecupeţit al întregii familii. Părinţi şi copii ne întreceam să îi oferim delicatese: terci cald şi consistent cu multe tărâţe de grâu şi mălai de porumb, urluială, grăunţe la discreţie, piure de cartofi şi morcovi fierţi, îmbunătăţit cu câteva linguri de untură şi, mai ales, multă apă proaspătă, de care părea că are mare nevoie. Cu verdeaţa era mai greu, căci buruiana preferată a porcilor, ştirul, nu apăruse încă în acel început de primăvară, aşa că adunam trudnic de prin grădină, de pe lângă garduri şi de pe deal, ce găseam: pir, măcriş, ştevie, iarbă grasă, ceapa ciorii, muguri de salcie. Sarcina alăptării şi-o îndeplinea singură. Ne-am dat repede seama că suntem martori la un miracol, cel al maternităţii. Expert în acest meşteşug, tata ne explicase că e greu oricum pentru o scrofiţă să-şi îngrijească cinci-şase purcei, darămite şaisprezece!

Veniseră pe lume identici şi cu şanse egale: şaisprezece gâgâlici roz, nesigure şi neîndemânatice, guiţând toţi de mama focului, în căutarea ugerului matern. La sfârşitul primei zile, după primele „mese”, erau deja vioi, gângurind mulţumiţi. La guiţatul strident recurgeau numai când li se făcea foame, adică  aproape din oră în oră. Începusem  deja, de la o vreme, să îi distingem ca individualităţi şi să îi botezăm ca atare, potrivit criteriului onomaturgic primar, după o trăsătură dominantă: Grăsanul, Bătăuşul, Şeful, Cârna, Prostuţa etc. Egalitatea idilică a începuturilor a dispărut în câteva zile, înlocuită de o ierarhie strictă, în funcţie de „accesul la resurse”, adică la ugerele mai lăptoase ale mamei, care erau cele din mijloc. Cei mai puţin norocoşi, vreo doi, după câteva urlete de protest, încercau „să prindăˮ şi ei ceva lapte din sfârcurile mici şi neproductive de la subţioara mamei. Egoism în stare pură! Niciunuia dintre descurcăreţi nu-i păsa de frăţiorul sau surioara năpăstuită, care rămâneau, cu timpul, mai mici de statură şi mai costelivi! În timp ce, încurajaţi de grohăitul liniştitor al mamei, norocoşii îşi vedeau liniştiţi de treaba suptului, mezinii se învârteau nemulţumiţi şi, parcă, resemnaţi, în jurul râtului matern, ca şi cum i-ar fi şoptit: „Dar cu noi cum rămâne?” Mama părea să îi ignore pe moment, dar nu! Întocmai precum Catrina Moromete, care punea deoparte porţia de lapte a mezinului Niculae, scroafa noastră avea şi ea grijă de copiii ei obijduiţi de fraţii mai mari. După ce socotea că majoritatea purceilor au supt destul, ea îi izgonea cu blândeţe, se ridica în picioare şi se aşeza din nou culcată, dar cu spatele la ei şi cu faţa către gardul coteţului, aşa încât, în spaţiul îngust creat, să nu încapă la ugerele mari decât cei doi-trei năpăstuiţi! Discriminare pozitivă, cum s‑ar spune!

Mişuna lor în jurul mamei, somnul la căldura corpului matern, zburdălnicia şi hârjoana lor permanentă ni‑i făceau foarte dragi pe purcei, iar comportamentul înţelept şi grijuliu al mamei ne impunea respect şi admiraţie. Ei nu erau însă deloc prietenoşi cu oamenii, precum căţeii sau pisoii. Dacă luai vreunul în braţe, se zbătea, guiţa ca din gură de şarpe, trezind vigilenţa mamei care grohăia ameninţător către tine, dincolo de gardul oborului, până îi eliberai odorul.

Vine acum momentul suprem al poveştii. După patru-cinci săptămâni, raportul de forţe se schimbase radical. Pe măsură ce purceii se transformau din gâgâlicile de 7-800 gr, în nişte voinici de 10-12 kg fiecare, mama lor devenea o umbră a femelei mari şi puternice de la început. Deşi învăţaseră să mănânce şi din nutreţul obişnuit, care le stătea la dispoziţie din belşug, godacii preferau în continuare laptele matern, pe care îl solicitau din ce în ce mai imperativ şi mai violent. Înrobită instinctului, maica-scroafă nu‑i putea refuza… Venise momentul înţărcatului, adică al separării puilor de mamă, într‑un ţarc separat. Ştiind cât de traumatizant este acest moment, stăpânul amâna de la o zi la alta decizia. Această amânare ar fi putut deveni fatală, căci, într‑o dimineaţă, când ne‑am dus în inspecţia obişnuită, ceea ce am văzut ne‑a umplut de stupoare, durere şi revoltă: sugând cu vigoarea şi inconştienţa adolescenţei din sfârcurile extenuate şi rănite, purceii dăduseră de gustul sângelui matern, cu care se delectau acum ca şi cum le‑ar fi căzut pleaşcă o nouă delicatesă, care li se cuvenea… Am urlat disperaţi: „Tată, purceii îşi mănâncă mama!” Fără menajamente, cu câte un băţ în mâini, am început toţi trei să îi izgonim pe purcei spre ţarcul lor, salvând‑o in extremis pe excesiv de altruista mamă-scroafă.

Morala fabulei este următoarea. Păţania scroafei de la Seimeni poate fi uneori şi a unui educator. Limba germană face această analogie încă şi mai transparentă, căci în limba lui Goethe profesorul îndrumător de doctorat este denumit prin tradiţie Doktorvater, adică „tată doctoral”, iar dacă este o doamnă, mai recent, se poate spune, puţin ironic, şi Doktormutter „mamă doctoralăˮ. Godacii doctorali nu ezită, dacă au prilejul, să îşi devoreze părinţii.

Eugen Munteanu  este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi