Seimeni (VII). Curtea, porumbarul, curnicul

După coteţul purceilor, descris în foiletonul trecut, următoarea piesă de pe lista acareturilor din curtea noastră de la Seimeni era porumbarul. Fusese construit pe locul unei magazii mai vechi, de scânduri, care s‑a mistuit într‑un incendiu, pe când aveam vreo cinci‑şase ani, destul ca să ţin minte esenţialul: vânzoleala vecinilor săriţi în ajutor, aruncând apă din căldări date din mână în mână de la fântână şi până la jarul focului, urletele nestăpânite ale foarte tinerei mele mame, pe care propria ei mamă, bunica noastră, încerca să o ogoiască. Mai este un detaliu, pentru mine semnificativ, de vreme ce nu l‑am uitat. Atunci a fost singura dată când le‑am văzut împreună pe ambele bunici, Mariţa, mama mamei, şi Vasilchia, mama-mare, celaltă bunică, mama tatei.

Porumbarul de la Seimeni

Aşadar, vechea magazie a dispărut şi în locul ei a apărut porumbarul, adică spaţiul unde se păstra, de la un an la altul, ştiuleţii de porumb. Era o înjghebare solidă, de vreo 12 metri pătraţi şi înaltă de 3-4 metri, întocmită din scânduri depărtate între ele şi înălţată pe câteva pietroaie masive, aşa încât aerul să poată circula nestingherit din toate direcţiile. Toamna, când porumbarul era golit de tot, spre a fi curăţat şi pregătit pentru noua recoltă, zeci de şoricei care se încuibaseră acolo fugeau în toate părţile, spre bucuria mâţelor de prin vecini, care nu mai pridideau cu vânătoarea. Acoperişul era în două ape, acoperit cu tablă, aşa încât porumbarul nostru a stat în picioare decenii la rând. La umbra lui, în verile toride, familia îşi petrecea răgazul de seară. Pe o latură era întocmită o laviţă de scânduri, iar la colţ era montată maşina de urluit care, împreună cu maşina de curăţat porumbul, ambele manuale, făceau mândria familiei. Ca să poată învârti uriaşa roată care punea în mişcare mecanismul de râşnit grăunţele, „servantul” se aşeza pe un scaun improvizat dintr‑un fragment de coloană antică! În spaţiul generos de sub porumbar se lăfăia căţelul, care nu a lipsit niciodată din curtea părinţilor. Unul dintre ei, un tânăr ciobănesc inimos şi comunicativ, ne‑a pus într‑un conflict violent cu un anume Zainea, care ne‑a otrăvit căţelul sub pretextul, cinic şi mărturisit în gura mare, că îl deranja nopţile, prin vizitele amoroase făcute căţelei sale! – De ce, nemernicule, nu ţi‑ai stăpânit căţeaua, în loc să ni‑l omori pe al nostru? L‑am plâns şi l‑am îngropat în fundul grădinii, alături de predecesorii lui. Ultimul căţel care a stăpânit curtea de la Seimeni a fost o căţeluşă, pe care am cules‑o de la marginea drumului, într‑o parcare dintr‑un sat din Bărăgan, pe la începutul anilor ᾽90. Iniţiativa a fost a lui Dinu, pe atunci elev în clasa a II‑a sau a III‑a, care a şi botezat‑o, Pitty. Pe lângă funcţia lui principală, de a păstra porumbul peste iarnă, porumbarul mai servea şi de magazie, în „podul” lui improvizat, între alte zeci de cioveie mai mult sau mai puţin inutile, aflându‑şi adăpost săniile şi undiţele noastre sau cazanul de făcut ţuică. De jur împrejur, agăţate sub streaşină, la adăpost, la vedere şi la îndemână, fierăstraiele, cleştii, topoarele, sapele, secerile, coasele şi celelalte zeci de unelte şi scule necesare într‑o gospodărie.

În fine, o altă piesă importantă a încăpătoarei noastre curţi era coteţul păsărilor, pe care ai mei îl numeau curnic, alt regionalism strict, împrumut în graiul dobrogean din limba bulgară. Construcţia şi funcţionarea curnicului era încă unul dintre motivele admiraţiei mele neţărmurite faţă de tata. Căci, spre deosebire de jalnicele încropiri pe care le vedeam pe la unii consăteni, curnicul nostru era o casă în miniatură, arătoasă, eficientă, sigură şi funcţională. Era construit din chirpici, cam de trei pe patru metri, pe temelie de piatră, cu acoperişul în două ape, acoperit, ca şi porumbarul, cu tablă zincată. O ferestruică spre vest asigura lumina. Jumătate din întregul spaţiu interior era ocupat de o imensă grilă din şipci, pe care păsările dormeau noaptea. Restul spaţiului era ocupat de câteva coşuri de nuiele umplute cu paie şi agăţate de pereţi, în care găinile să îşi lase ouăle. Pentru intrarea gospodinei era prevăzută o uşă miniaturală, prin care treceai aplecat, iar pentru păsări o ferestruică specială, plasată mai sus, la care ducea scara folosită de locatare ca să intre la înnoptat sau, peste zi, ca să îşi depună ouăle. Ambele uşiţe, şi cea pentru oameni şi cea pentru păsări, se închideau pe dinafară cu zăvor, acest gest făcând parte din operaţiile zilnice obligatorii, formulele „ai luat ouăleˮ şi „ai închis curnicul” devenind aproape ritualice. Neglijarea acestei obligaţii ne‑a fost într‑un an fatală, căci dimineaţa mama a găsit toate cele vreo zece gâşte sugrumate de un dihor. Găinile, mai agere, apucaseră să zboare afară. Am scotocit cu grijă toată curtea până am reuşit să dăm peste temuta mustelidă, care se ascunsese sub o grămadă imensă de coarde de viţă de vie, păstrate pentru a se face focul la cuptorul cel mare, din curte. Admiram înfioraţi corpul prelung cu gheare puternice, dinţii albi şi ascuţiţi, blăniţa lucioasă, neagră‑roşcată. Chiar şi mort, „duşmanul” ne impunea respect: cum, jivina asta mai mică decât căţelul din lanţ, a venit de hac întregului cârd de gâşte, cu gâscan cu tot?

Teica din care păsările beau apă este un admirabil exemplu al ingeniozităţii tehnice ţărăneşti de odinioară. De formă neregulată şi de o adâncime de trei-patru palme, teica era scobită într‑o piatră gălbui‑roşiatică, cu buzele la nivelul solului, aşa încât apa putea fi reîmprospătată de câteva ori pe zi, prin îndepărtarea cu mătura a celei uzate. Când a trebuit mutată câţiva metri mai încolo, pentru a face loc unui ţarc în care să se poată strecura doar puii mici, mi‑am dat seama cu surpriză că, asemenea unui aisberg, partea îngropată în pământ era mult mai mare decât ce se vedea afară! Tata, ecolog convins avant la lettre, inventase un procedeu simplu pentru a obţine cel mai bun îngrăşământ natural pentru grădină. Peste găinaţul păsărilor adunat pe podeaua curnicului, el arunca cenuşa zilnică din sobe, iar când stratul devenea prea mare, îl depozita într‑un colţ al viei, pentru ca, în anul viitor, după necesara diminuare a acidităţii, să îl împrăştie, toamna, pe locul viitoarelor straturi de zarzavat. Când mi‑au căzut în mână, pe la 12‑13 ani, cele două impozante volume din Istoria marilor călătorii geografice de Jules Verne, am aflat cu satisfacţie că ceea ce tata ne punea să cărăm cu roaba de colo‑colo era o materie preţioasă, un îngrăşământ natural, plin de fosfor şi de azot, se chema guano şi, obiect al unui intens şi profitabil comerţ, fusese cărată cu corăbiile de europeni în secolul al XIX‑lea, din Peru şi din Chile, după ce ilustrul geograf Alexander von Humboldt explorase acele ţări exotice.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi