Seimeni (VIII). Casa cea nouă

Cum am povestit într‑unul dintre foiletoanele trecute, primii şapte‑opt ani de viaţă i‑am petrecut cu familia în căsuţa în care m‑am născut. Între timp, în partea opusă a grădinii, spre uliţă, pe un loc puţin înălţat, ca să permită o bună scurgere, se construia casa cea nouă. Construcţia acestei noi case a fost proiectul principal al părinţilor mei în tinereţea lor. Tata decretase că ar trebui să avem o casă mare, în care fiecare dintre noi să aibă o cameră a lui. Aşa încât, timp de vreo câţiva ani, o echipă de zidari dintr‑o comună mai îndepărtată, cred că Negru‑Vodă, a lucrat câteva veri, sub îndrumarea directă a tatei şi după indicaţiile lui. În primii doi ani s‑au făcut chirpicile, materialul de construcţie principal în zona noastră. Cele la confecţionarea cărora am participat erau un fel de cărămizi de 35/25/15 centimetri, făcute din lutul negru şi argilos din lunca de pe malul Dunării, amestecat cu paie şi cu pleavă de grâu. Turnate în nişte forme de scânduri, pentru a ieşi egale, şi uscate câteva săptămâni la soare, chirpicile deveneau foarte dure şi compacte. Totul se făcea manual, munca era foarte grea, sub soarele torid al verii. Temelia casei, solidă şi mult înălţată deasupra solului, era din piatră locală, legată cu mortar obişnuit, pe bază de ciment. În rest, chirpicile erau îmbinate cu un „mortar” obţinut din lut galben, var şi apă. Totul era apoi acoperit cu tencuială obişnuită, tavanele erau din stuf tencuit, iar podelele urmau să fie din scândură, dar doar două din camere şi‑au primit podeaua, restul rămânând cu cimentul iniţial. Uşile şi ferestrele, largi şi generoase, ca şi grinzile şi restul lemnăriei, erau din brad de bună calitate, gros şi solid, vopsit în alb. Acoperişul era din ţiglă, iar tencuiala exterioară, „la modă” în zonă la casele mai înstărite, era un fel de „calcio vecchio”, galben în partea superioară şi cărămiziu în partea de jos. Copil, am participat cu entuziasm, „dând la mână” celor trei meşteri ţărani. Sculele lor specifice, canciocul, mistria, scripeţii, căldările cu mortar, mă fascinau, până într‑acolo încât, când eram întrebat ce „vreau să mă fac când voi fi mare”, răspunsul meu a fost, o vreme, hotărât: zidar! Ultima operaţie a fost cablarea casei cu curent electric, care tocmai fusese introdus în sat. La vârsta de opt ani am învârtit prima dată un întrerupător, lumina din unicul bec atârnat de tavan părându‑mi‑se orbitoare în comparaţie cu a lămpii cu petrol cu care eram obişnuit.

Orientată judicios spre sud, casa fusese concepută cu un plan pătrat, cu latura de vreo 10‑12 metri. La intrare avea un balcon generos, deschis, sprijinit pe un stâlp şi înconjurat pe ambele laturi de câteva trepte. Dintr‑un hol central comun, se deschideau cele patru camere principale, foarte spaţioase. Mai fusese prevăzută şi o încăpere mai mică, ca sală de baie, pe care am botezat‑o cămară. Două din camere fuseseră dotate cu sobe înalte de teracotă, pentru iernat. Părinţii au luat camera primă de pe stânga, cea dinspre uliţă, iar nouă, băieţilor, ne‑a fost rezervată prima încăpere pe dreapta, cu fereastra spre vie şi spre deal. Celelalte două camere, cele mai spaţioase, au devenit „încăperi de curat”, ocupate doar ocazional de rarii musafiri sau, mai târziu, de noi, băieţii, în vacanţe. Cu timpul, încăperea cea mai spaţioasă a primit şi cele câteva rafturi ale bibliotecii pe care începusem să o încropesc şi care creştea de la un an la altul…

O dată terminată şi mobilată, foarte modest, de altfel, dar, oricum, mult peste nivelul obişnuit în sat, noua construcţie şi‑a primit locatarii, iar casa cea veche, denumită de acum încolo odaie, a devenit bucătărie şi locuinţă de vară. Acolo şi în larga curte dimprejur familia a continuat de fapt să‑şi ducă traiul zilnic, în casa nouă retrăgându‑ne doar seara, la culcare. Când am mai crescut puţin, în anii adolescanţei, înainte de a pleca, pentru a face liceul, la Constanţa, iar apoi, licean şi student, în vacanţe, eram cam singurul locatar al casei, răcoroasă în lungile zile caniculare ale verii, înconjurată de pomi cum era! Acolo, în încăperea umbroasă cu vederea spre dealul protector cu a cărui evocare am început rândurile de faţă, am devorat sutele de cărţi care m‑au format!

Destul de timpuriu, tata şi‑a cumpărat un radio de masă puternic, fixat mai tot timpul, noaptea, pe Radio Europa Liberă şi, mai rar, pe Vocea Americii, ambele pe unde scurte. La început doar trăgeam cu urechea, mai apoi, adolescent, i l‑am „confiscat” tatei, mutându‑l în camera mea. Cunoscutul semnal al începerii emisiei, fraza muzicală din Rapsodia Română de George Enescu, mi‑a legănat copilăria şi adolescenţa, contribuind la „educaţia mea patriotică” infinit mai mult decât frazele sforăitoare ale propagandei oficiale de la şcoală. Ca pentru zeci de mii de români (nu prea multe, cum aveam să constatăm cu stupoare după „Revoluţie”!), şi pentru familia mea, Europa Liberă a fost nu doar o fereastră spre lumea liberă şi o sursă de informare corectă, poate singura, ci şi o puternică legătură cu tradiţia românească autentică. Cum ar fi arătat oare devenirea mea ca intelectual fără emisiunile „Teze şi antiteze la Paris” a Monicăi Lovinescu şi „Pagini uitate, pagini exilate, pagini cenzurate” a lui Virgil Ierunca? Sau fără comentariile politice ale lui Noel Bernard şi Vlad Georgescu sau, mai târziu, ale lui Nicolae Constantin Munteanu şi Emil Hurezeanu. Fără să fi devenit un fan al muzicii rock, precum mulţi dintre colegii de generaţie, ascultam şi eu cu interes emisiunea „Metronom” a lui Cornel Chiriac. Prin această emisiune am putut cunoaşte muzica unor mari artişti ai vremii precum Beatles, Bob Dylan, Jimi Hendrix, Joan Baez sau Janis Joplin.

Aici, în încăperea centrală a casei, familia i‑a privegheat tatei ultimele lui zile petrecute în lumea aceasta. În noaptea de 31 decembrie 1993, după plecarea vecinilor şi a consătenilor care veniseră, potrivit tradiţiei, la „priveghi”, i‑am rugat pe cei ai casei, mama, fratele, mătuşile, frânţi de oboseală şi tristeţe, să meargă la odihnă câteva ore şi să mă lase singur cu corpul neînsufleţit al tatei. Înfiorat şi cu ochii în lacrimi, i‑am mulţumit pentru câte a făcut pentru mine şi l‑am asigurat că l‑am iubit mult mai mult decât am reuşit să i‑o arăt.

Povestea casei noastre era cât pe‑aci să se sfârşească tragic. O dată terminată, celor câtorva duşmani înverşunaţi pe care tata îi avea printre noii stăpâni ai satului le‑a venit ideea că noua construcţie, solidă, spaţioasă şi bine compartimentată, ar fi foarte potrivită pentru a adăposti dispensarul satului, care nu avea încă un local potrivit. Sediile altor insituţii (primăria, sediul viitorului colhoz, birourile cooperativei de consum, grădiniţa etc.) fuseseră confiscate de la foştii „chiaburi” ai satului. Am trăit cu toţii câteva săptămâni de spaimă, cu gândul la marea nedreptate care ni se pregătea. Tata se zidise într‑o tăcere sumbră, negru la faţă de supărare, iar mama plângea toată ziua, temându‑se ca bărbatul ei să nu‑şi piardă minţile. Rechiziţionarea prin expropriere în interes public, cum numeau cu cinism această hoţie bandiţii cu carnet roşu de la „sfatul popular”, nu a mai avut loc. Intenţia lichelelor locale nu a fost aprobată de şefii lor mai mari, de la raion sau de la regiune, care şi‑au dat probabil seama că tânăra familie putea fi cu greu încadrată în clasa „exploatatorilor burghezo‑moşiereşti”, iar prioritatea ideologică a momentului (ne aflăm în anul 1961) era colectivizarea agriculturii. Despre această etapă voi relata într‑un episod viitor.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi