Seniorii cuvântului despre muzică (II). Ada Brumaru (2)

Altă calitate a fost sinceritatea mărturisirii impresiilor personale în urma audiţiei lucrărilor cameral-simfonice sau a vizionării spectacolelor de operă. Confesiunea nu a fost o regulă, dar luminarea propriului climat spiritual-sufletesc iluminează deseori cititorul dotat cu interesul şi răbdarea de a le citi înşiruite. Ada Brumaru a avut curajul să înfrunte pericolul repetatei sublinieri a viziunii proprii legată de un text muzical, de un stil, de o interpretare nu din orgoliu facil, ci fiindcă avea ca bază a împărtăşirii către cititor cultura muzicală, lecturile bogate, interesul autentic pentru concertul artelor, audiţiile repetate, comparative, un acut simţ al observaţiei, talentul de a sintetiza idei şi impresii cu precizie, distincţie, temperanţă şi eleganţă. A parcurge integral textele sale este o plăcere, a selecta câte un fragment rămâne un gest simplu.

Rar am întâlnit o descriere mai exactă, mai expresivă a modului de interpretare şlefuit de un virtuoz al claviaturii. Referindu-se la Sviatoslav Richter – Ada Brumaru scria în 1962: Este în el ceva din forţa dezlănţuită şi capricioasă a unui Gaugain aruncând pe pânză învolburarea consistentă a culorilor violente sau abia simţite umbre delicate, imagini ale vieţii şi naturii într-o viziune proprie, de o originalitate şi îndrăzneaşă cutremurătoare./ Cântul său are ceva fascinant în energie vulcanică şi subtilitate rafinată; aproape te cuprinde un sentiment de teamă, asemănător cumva cu acela pe care contemporanii lui Paganini trebuie să-l fi resimţit în faţa performanţelor „virtuozului infernal”. […] În felul cum tălmăceşte Richter muzica tuturor epocilor se întrevede acumularea unor domenii vaste ale culturii artistice, care-i dau personalitatea sintezei, a perspectivei, aceea de a descoperi autenticitatea nu în documente de arhivă, ci în spiritul marilor perioade ale creaţiei universale. De aceea, el reuşeşte să fie deopotrivă autentic şi modern, sever şi liber în materie de stil, rezervat şi pătimaş în expresie. Stăpănește spontaneitatea simplității în aceeași măsură cu discernământul analitic, cerebral, doar că între aceste două stări de spirit nu există bariere, întreruperi, ci un drum de la una la cealaltă. Gândirea imaginativă este mereu activă; fiecare interpretare îndelung studiată rămâne totuși o creație vie, a momentului în care se desfășoară; în două rânduri va cânta o piesă la fel și altfel, fiindcă nimic nu este ticluit și nici finit în posibilități. Ai impresia că Richter nu și-a spus niciodată ultimul cuvânt despre lucrările cuprinse în repertoriul său.¹ Urma comentarea fiecărui opus prezentat de Sviatoslav Richter la Bucureşti în recitalul din 1962.

Vizionarea spectacolului de operă „Samson şi Dalila”, realizat la un teatru liric francez cu participarea mezzosopranei Viorica Cortez şi a tenorului Ludovic Spiess, afirmaţi în 1964 când au luat, fiecare, Marele Premiu la Concursul internaţional de canto de la Toulose, i-a stimulat Adei Brumaru descrierea sintetică, atractivă a locului, a momentului artistic: Când, în goana trenului, oraşul Rouen se fixează în peisajul Normandiei, pe malurile arcuite elegant ale Senei, ochiul e surprins de frumuseţea lui zidită în contraste vehemente. Un magnific album de artă veche, un capitol patetic de istorie medievală… dar şi cheiurile unui port modern […]. În locurile în care Ioana d’Arc a fost judecată şi aruncată în flăcări, tinerele fete nu aşteaptă verdictul Inchiziţiei pentru fustele lor mini şi pantalonii bărbăteşti. Părinţii Cidului şi Doamnei Bovary – Corneille şi Flaubert – s-au născut aici. Dantelăria în piatră a catedralei şi a bisericilor înghesuite în străduţe firave, vitraliile de un colorit fastuos, se împacă bine cu cochetăria simplă, din marmură albă şi sticlă, a noului Teatru de Artă. […] Am admirat-o [pe Viorica Cortez] pentru muzicalitatea ei cuceritoare, pentru glasul egal, cu un timbru mângâietor, pentru frumoasa ei concepţie a rolului. Nimic ostentativ în cânt şi în joc: Dalila nu a fost o curtezană dură, gândeşte Viorica Cortez, ci o femeie cu farmec, care ştia să dea voluptăţii iubirii o poezie suavă. Şi apoi, bine au remarcat francezii: „plastica scenei”.²

Nu ştiu dacă impresiile Adei Brumaru asupra spectacolelor de operă din Festivalul de la Bayreuth, impresii comunicate detaliat în prezenţa microfonului radio pe parcursul transmisiunilor directe prelungite ore întregi, au fost înregistrate. Dar pagina revistei „România Literară”, mai târziu paginile antologiei din scrierile sale, oferă cititorului delicii ale lecturii.

Topită în întuneric, picătură dintr-un talaz în fața căruia un muribund căuta semnul tămăduirii, m-am dezlegat de vraja clipei abia atunci când curiozitatea rece, probabil trainic așezată în mine, a insinuat un mănunchi de întrebări în legătură cu ceea ce se întâmplase în seara aceea./ Mă subjugase – pentru a câta oară – povestea de atâta vreme ştiută, legenda cu băuturi magice de iubire şi moarte, simbolul ei magnific, dar atât de fragil în exaltata lui credinţă faţă de durata veşnică a unui elan unic./ Mi-a fost întotdeauna teamă să văd „Tristan şi Isolda”, opera-confesiune a lui Wagner, deşi iubesc această muzică de lavă răscolită; sau poate tocmai pentru că o iubesc prea hotărât. Mă speria gândul că, aşezată în paginile unui spectacol, cu voci robuste aşa cum are ea nevoie, cu recuzită şi strădania de a mima convingător o realitate care nu poate fi adevărată decât în imaginaţia spiritelor poetice, muzica strivită de tonurile false ale jocului de-a viaţa îşi va pierde incandescenţa.³ Întregul text ar merita reprodus aici pentru frumuseţea stilului, bogăţia de idei, plasticitatea descrierilor şi comparaţia (inevitabilă) dintre montările realizate la Opera Naţională Română din Bucureşti şi cele de la Bayreuth. Şi cronica aceasta poate fi semnificativă pentru absenţa în ziua de astăzi a creaţiile wagneriene pe scenele teatrelor lirice româneşti, în antiteză cu programarea lor în deceniile trecute…

Precizam săptămâna trecută că Ada Brumaru a fost interesată de aproape tot ce era valoros în muzică. Unul dintre muzicienii pe care i-a înţeles, i-a apreciat şi despre care a rostit cuvinte la fel de inspirate, memorabile, a fost pianistul de jazz Yancy Körossy. Mă felicit că i-am prilejuit Adei Brumaru ocazia să vorbească prima dată în toată activitatea sa publicistică despre un muzician de jazz: s-a întâmplat în a doua emisiune din ciclul-portret pe care l-am realizat la Radio Trinitas. Şi acel comentariul poate fi considerat un model pentru cei care vorbesc/ scriu astăzi despre jazz. Chiar pentru cei cu experienţă…

Se pot evidenţia multe calităţi ale publicistului, muzicologului Ada Brumaru. Poate că doar cele prezentate miercurea trecută şi azi vor fi de luare aminte pentru tinerii interesaţi de tehnica – arta cuvântului despre muzică. 

¹ Ada Brumaru, Însemnări răzleţe. Editura Muzicală, 2008, p. 66-67.

² Idem, p. 110-111

³ Idem, pp. 155-156

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor