Sentimente de iarnă

Ora 7.30. Aud pe mama sforăind în camera ei. Nu doarme noaptea şi spre dimineaţă adoarme. O aud sforăind – e bine. Dar acuitatea mea auditivă văd că se păstrează. Uraaa! De la o vreme mă tem că nu o s-o mai aud: are 94 de ani. Şi îmi amintesc de socru-meu când l-am văzut ultima dată. „Ia uite, Radule!” mi-a zis. Nimic altceva. Voia să-mi spună: „Ce-am fost şi ce-am ajuns”. Aşa am înţeles. N-am zis nimic atunci. Slavă Domnului am avut parte de un socru om bun. Iar soacra, când mă vedea, parcă răsărea soarele. Scuzaţi lipsa de modestie! Cred că în capul ei era ideea că i-am făcut fata fericită. Era olteancă, vai, ce bună olteancă!

O să trimit articolul la ZdI, după ce am să-l corectez iarăşi. De mai multe ori – cu atât mai bine. Trebuie să verific – nu cumva l-am trims ieri? De la o vreme, nu ţin minte. Mda! Noua mea prietenă zilnică – hoaşca bătrână numită Uitarea! Ooo! dar, pe de altă parte, e bine că mai uit. Că mă apăsau amintirile proaste, chiar dureroase şi, să recunosc, uneori ruşinoase. După cum vedeţi, chestia e ca în orice lucru rău să găseşti şi părţi bune.

Ieri după amiaza am fost la Claudia şi la Nicu. Era şi sora ei. Ce v-am spus că uit: să mă pici cu ceară, nu-mi amintesc cum o cheamă. N-o mai întreb pe Maria, că nu am chef să mă fac de cacao chiar în faţa ei. Aaa, mi-am amintit: îi zice Nicoleta. Distracţie. Nasol a fost la întoarcere: gheţuş şi întuneric. Acasă am ajuns de parcă făcusem maratonul: „Am învins!” am strigat pleoştit, ca eroul antic grec, şi am căzut în pat.

Zăpada pe pământ. În fine, avem iarnă cum trebuie, mi-am zis. Dar acum s-a dus dracului surgun şi iarna cu zăpadă. Trăim ca papuiaşii – fără zăpada! Şi-mi amintesc de nişte versuri din copilărie: A venit iarna drăguţa/ Eu mă trag cu săniuţa. Văd cu ochii minţii, copiii trăgându-se cu sania, ungând patinele saniei cu slănină ca odinioară – şi-mi creşte inima: ce bucurie! Sentiment de iarnă – iată un posibil titlu de articol. Mă temeam ca natantolul că odată cu înaintarea în vârstă n-am să mai am idei de scris. Slavă Domnului – am. Ideile îmi vin ca după Lacium, aliatul florei intestinale, ca să mă esprim ca-n publicitate. Şi am în continuare acel sentiment înainte de a scrie… greu de exprimat. De efervescenţă, da!

Maria mi-a cumpărat un caiet studenţesc în care scriu un fel de jurnal. Am furat aici idei din jurnal. Deh! Am ajuns să mă fur pe mine însumi. Bine-mi şade! Şi mint, frate: de sting, de stă soarele-n loc, de stă ceasul, de-ngheaţă apele, de stă mâţa-n coadă… Dar ideea scriitoricească e următoarea: minte-mă frumos! Ăsta e Crezul meu artistic. Dacă reuşesc asta… e bine. Plus de asta, nu suntem noi un popor la fel? Uşuratic, scânteietor câteodată. În orice caz, surprinzător, pe care, e drept, nimeni nu poate să se sprijine, apatic azi şi mâine avântat pe baricade, mereu egal cu sine în toate zvârcolirile sale uluitoare (vezi, ultimul război mondial, vezi Decembrie 89, vezi părăsirea ţării de azi de către atâţia…)

Ora 10. Deja la ora asta, pe la 10 dimineaţa, Maria îl năştea pe Vlăduţ al nostru. Era mic (nu mă aventurez să spun câte grame avea, că le încurc), iar doctoriţa atunci:

– Aşa-s studentele. Fac copiii mici.

Am fost la o doctoriţă şi mi-au luat sânge. O asistentă cam morocănoasă m-a indispus. Nu mai spun de ce, dar nu are legătură cu mine. Atâta i-ar fi trebuit, să fi fost în legătură cu mine. Că sunt ca taurul care râcâie ţărna cu copita! A doua oară mi-au făcut „sângerare” – aşa se zice acum?! O să-mi mai ia o dată. Pesemne, Maria i-a vorbit doctoriţei despre „realizărili” mele, vorba lui Ceaşcă, din presă, ca traducător, ca scriitor, bla-bla-bla! Am simţit asta după cum mi se adresa: cu reverenţă, simandicos. Of! Ce înseamnă să te iubească soţia şi să te vadă, cum zice Creangă, ca un al doilea Cucuzel! Aşa îl vedea Smarada, cel mai frumos personaj al Amintirilor, după mine, pe Nică.  Ioan Cucuzel a fost un cântăreţ şi compozitor de la Bizanţ. Cică se surpau naosurile, când începea să cânte, şi se înălţau altele, mai frumoase, mai măreţ zugrăvite. Cum spune la Scriptură: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.” (Matei 6, 28-29)

La întoarcere îmi propusesem să mănânc o gogoaşă. Mărturisesc fără prea mare ruşine: îmi este poftă de gogoaşă (nu gogoşi însă!). Ca-n copilărie. Dar a venit Nicu cu maşina şi ne-a luat exact când am ieşit de la doctor. Aşa că am păţit ca Nică a lui Ştefan al Petrei: Când să-i spun şi eu că vreau o gogoaşă, a venit Nicu. N-am mai îndrăznit să o trombonesc pe Maria cu gogoaşa mea. Am înghiţit în sec şi… tac mă cheamă. Iar la magazinele de aici, din Tomeşti, au şi stelele de pe cer, dar gogoşi nu au. Sau poate au? Să întreb.

P.S. O fufă, pe Liternet, nu mă are la inimă şi, ca să mă exprim la nivelul ei, dă cu mucii-n fasole. Tot e bine. Dacă trezesc ura de copchilă ambetată şi prezumtivă scriitoare, înseamnă că tot e ceva de capul meu. Dar, soro, tu cu invidia şi ura-n suflet nu vei fi scriitoare în veci. Probabil e un gând de  aiurită, în căldurile adolescenţei. O asigur, presupunând că mă citeşte, că nu-i port pică. Mai rău: mă distrează.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist