Sfârşitul presei aşa cum o ştiai

Pe vremuri, adică până acum vreo 10-15 ani, presa se făcea (măcar) cu gândul la interesul public. Adică, ok, ca ziarist înţelegeai că ziarul, tv-ul, radioul la care lucrai trebuia să încaseze nişte bani ca să te poată plăti pentru ceea ce faci, că aceşti bani vin din tiraje vândute sau audienţe transformate în tarife de publicitate comercială, dar ştiai şi că, teoretic cel puţin, cele două lucruri sunt separate. Că există principiul ăsta al neamestecului celor care aduc banii din publicitate în treburile interne ale celor care creează conţinutul jurnalistic, al comercialului cu editorialul.

Nu venea nimeni de la departamentul de vânzări să-ţi spună ce şi despre cine să scrii sau să nu scrii. Evident, existau şi tentative din astea, unele chiar reuşeau, mai ales dacă cel care-şi făcea publicitate era foarte important (adică suma era mare). Dar era o negociere permanentă. Pentru că eram de „modă veche” şi, ca ziarişti, credeam că fără independenţă editorială ceea ce faci nu se mai poate numi jurnalism. Că mai bine de apuci de altceva. Dar asta era posibil pentru că presa era parte dintr-un sistem cât de cât echilibrat, unul în care statul, business-ul şi mass-media se contrabalansau şi-şi respectau cumva teritoriile. Apoi au apărut internetul, reţelele sociale cu algoritmii lor, apoi inteligenţa artificială şi nimic n-avea să mai fie la fel.

Ce s-a schimbat de fapt. Internetul a transformat modul în care oamenii accesează ştirile. Oricine poate avea informaţii în timp real, nu mai trebuie să aştepţi 24 de ore până apare următoarea ediţie a ziarului preferat, sau câteva ore până le adună, le produc şi le difuzează redacţiile de radio şi televiziune. Competiţia între furnizorii de ştiri nu se mai referă la calitatea şi profunzimea ei, ci la viteza cu care o aduci pe piaţă şi ritmul în care o actualizezi.

Apoi, reţelele sociale au introdus interactivitatea în consumul de ştiri. Poţi comenta, distribui şi „aprecia” orice informaţie, poţi chiar genera tu însuţi conţinut. Publicul capătă voce, din consumator pasiv devine element activ în ecosistemul media, influenţând masiv atât agenda publică, cât şi modul în care sunt percepute ştirile. Ziaristul îşi pierde mare parte din autonomie, contează tot mai puţin ce consideră el ca fiind de interes public şi tot mai mult ce dictează gustul publicului.

Internetul a dus apoi la o diversificare explozivă a surselor de ştiri. A dispărut monopolul presei clasice, a ziarelor, radiourilor şi televiziunilor cu redacţii bine structurate şi specializate, prin apariţia blogurile, vlogurile, site-uri independente de ştiri, canalelor de youtube, reţelelor sociale etc. Diversificarea surselor a venit însă cu un cost care în timp a devenit nociv: greutatea de a verifica sursele a dus la o explozie în dezinformare şi manipulare. La fel şi cu viralizarea.

Reţelele sociale au permis pe de altă parte o tot mai mare personalizare a conţinutului. Practic oricine poate deveni o „instituţie de presă”, iar algoritmii au fost construiţi şi setaţi să te „citească” şi să te expună doar la conţinutul preferat, cel care-ţi confirmă opiniile. Şi să te izoleze în aşa-numitele bule informaţionale.

S-a schimbat şi relaţia dintre presă şi advertiseri. Cea mai mare parte din publicitate e încasată acum nu de redacţiile de presă, ci de giganţii care deţin reţelele sociale. Brandurile plătesc mai puţin să le apară reclamă în ziare, la radio sau tv, pentru că reţelele sociale le oferă o mult mai bună expunere şi, mai ales, o mult mai fină targetare a publicului căruia i se adresează. Asta a dus la un declin drastic al tirajelor şi al vânzărilor de ziare, mare parte au falimentat. Apariţia plăţile pentru conţinut şi a abonamentelor digitale, compensează doar în mică parte pierderile financiare.

Pentru presa clasică, toate aceste schimbări nu doar masive, ci şi rapide, au avut efectele unui cataclism. Nu am date gobale sau la nivel naţional, dar extrapolând ce ştiu că s-a întâmplat doar la nivel local, pot estima că în ultimii 15 ani, din ceea ce numim presa clasică n-a mai rămas nici jumătate, fie că vorbim de numărul de instituţii de presă, de numărul de angajaţi sau de cifre de afaceri.

Ce urmează, cum va fi slujit interesul public în continuare, e încă în discuţie. Cert e că din criza presei clasice nu au câştigat decât câteva mega-corporaţii, în niciun caz publicul care a devenit o simplă marfă pe care acestea o vând celorlalte business-uri.