Sfârşitul uverturii electorale (II)

Continuăm, astăzi, trecerea în revistă a concluziilor după primul tur al alegerilor prezidenţiale. Textul de săptămâna trecută evidenţia, printre altele, buna desfăşurare a alegerilor, absenţa surprizelor notabile şi oportunitatea de a privi evoluţia către o nouă hartă electorală a ţării prin grila zone de superioritate – zone concurenţiale – zone de inferioritate. Cel puţin pentru forţele politice mari, cele capabile să emită pretenţii de "superioritate" regională, o asemenea metodă pare utilă pentru înţelegerea "integrată" a rezultatelor unor consultări între care există, totuşi, diferenţe importante. La sfârşitul anului viitor vom putea trasa o hartă convingătoare, iar anul 2024 – cu cele patru scrutine ale sale – o va consolida.

Mai sunt, însă, şi alte lucruri interesante. Din păcate, eforturile de campanie înainte de primul tur nu se numără printre ele, iar situaţia nu pare a se fi schimbat nici în perspectiva turului secund. A fost pentru prima dată, după competiţia din anul 2000, când atribuţiile şefului statului şi proiectele asociate cu funcţia prezidenţială au jucat un rol atât de redus. De asemenea, despre prima parte a campaniei s-ar putea spune că a fost cea mai săracă din istoria noastră post-decembristă în privinţa eforturilor de a-i face pe alegători să-şi construiască un viitor imaginat, să investească speranţă în sistemul nostru democratic. Tendinţa către campanie negativă şi absenţa dezbaterilor între candidaţi sunt, probabil, corelate cu aceste teme, dar se poate discuta mult despre o eventuală relaţie cauzală şi, desigur, despre care dintre cele enunţate mai sus sunt cauze şi care sunt efecte.

Poate că aceste observaţii au legătură şi cu faptul că începutul acestei campanii a opus, pentru prima dată după 1989, un preşedinte în funcţie (Klaus Iohannis) unui prim-ministru în funcţie (Viorica Dăncilă). E drept că ulterior, în timpul campaniei, s-a produs demiterea prin vot parlamentar a cabinetului doamnei Dăncilă şi trecerea acesteia în postura de premier interimar şi apoi – după învestirea guvernului Ludovic Orban – în aceea de lider al opoziţiei. Din nou, parcurgerea acestei traiectorii în perioada campaniei a reprezentat o premieră în politica românească. Toate aceste elemente au influenţat, probabil, abordările principalilor candidaţi şi au întărit percepţia că o miză a acestor alegeri este şi conservarea poziţiei privilegiate a PSD în sistemul nostru politic.

Am discutat săptămâna trecută despre situaţia în care se află în partid (USR) şi în Alianţa USR-PLUS domnul Dan Barna, al treilea clasat, sugerând că nu se poate vorbi de un electorat pe care USR-PLUS l-ar fi dobândit cu ocazia europarlamentarelor şi pe care acum ar fi eşuat să-l păstreze. Ar trebui să avem date din anchetele sociale pentru a putea formula presupuneri despre ce anume s-a întâmplat. Oricum, bilanţul pe care este pe cale să-l realizeze Alianţa nu ar trebui să omită măsura în care a fost valorificată ocazia de extindere teritorială oferită de primul tur al prezidenţialelor: USR-PLUS poate rezista şi poate avea influenţă chiar dacă rămâne un partid preponderent urban; este greu de crezut, însă, că îşi poate păstra poziţiile dacă se cantonează la marile oraşe universitare şi la celelalte enclave post-industriale. Cele 15 procente ale domnului Dan Barna pot fi privite din mai multe unghiuri, dar nu ar trebui minimalizată importanţa unor scoruri de 8 sau 10% în localităţi şi judeţe în care Alianţa nu a făcut, până acum, mari eforturi de dezvoltare organizaţională. 

Cel de-al patrulea clasat, domnul Mircea Diaconu, a candidat independent, susţinut de o alianţă de două partide (ALDE şi Pro România) între care relaţiile s-au deteriorat mult pe parcursul campaniei. Totuşi, domnul Diaconu s-a apropiat, în termeni procentuali, de cel mai bun scor obţinut după decembrie 1989 de un candidat independent (8,85% faţă de 9,54% înregistrat acum nouăsprezece ani de domnul Mugur Isărescu, susţinut de CDR-2000). S-ar putea ca, în viitor, sprijinirea unui candidat independent să devină o soluţie tot mai atractivă pentru partidele fără mari pretenţii prezidenţiale, mai ales dacă liderii lor nu sunt dornici să se expună, în acel moment, curiozităţii publice. În fine, probabil că va fi luată în calcul, în viitor, şi ideea "recrutării" de către un partid a unei personalităţi cunoscute şi compatibile doctrinar, după modelul relaţiei între PMP şi domnul Theodor Paleologu. Este nevoie, însă, de o gestionare atentă a relaţiei post-electorale, pentru că există riscul ca publicul să sancţioneze, cu viitoarea ocazie, asocierile de complezenţă.

Vom vedea, peste câteva zile, în ce măsură procesul electoral din luna noiembrie va genera o dinamică diferită în sistemul politic românesc. Ne vom aminti de el mai ales pornind de la satisfacţia ori insatisfacţia produsă de rezultat, dar probabil că mulţi români vor aprecia că, exceptând progresele în organizarea alegerilor, el nu a marcat un pas înainte în ceea ce priveşte substanţa democraţiei româneşti.