Singurătăţi (voluntare) bogate

Mai exact, până când s-a văzut şi s-a şi… înţeles că nu e de glumă cu ofensiva „trupelor” covid-19, declanşată la Wuhan, dar devenită, galopant, cvasi-planetară. A te priva, înţelept, de riscantul outdoors are, inevitabil, o „faţă” de incontestabil disconfort, al recluziunii (cel puţin disconfort, multora le dă impresia de captivitate, ceea ce e mult mai grav), dar nu comportă o atare situaţie şi un revers, dacă nu neapărat „luminos”, măcar, cum să-i zic, util, folositor, poate chiar revelator?

Nu avem toţi nevoia unei „retrageri”, periodic practicată ca un interval de respiro, întoarcere dinspre „lume” şi „ceilalţi” către noi înşine, la noi înşine. Nu e neapărat o solitudine a „ghemuirii” în sinele fiecăruia (poate fi şi aşa ceva în contexte ameninţătoare vs. un ego-refugiu), cât mult mai curând un interval prielnic discernerii şi decantării ieşite din ceea ce precede „retragerea”, rezultatul lor fiind în serviciul a ce-i va urma acesteia. O bună balanţă/ cumpănire între outside şi inside/dedans şi dehors e semn de vitalitate şi echilibru, opuse deopotrivă tendinţelor de izolare maladivă, ca şi refuzului, uneori spaimei, în faţa perspectivei de a rămâne faţă în faţă cu sine însuşi. Noi trăim într-o lume dominată de o sociabilitate facilă şi superficială, în climatul căreia deficitul de aprofundare a fiinţei proprii îşi are inevitabilul corelativ într-o inconsistenţă, simetrică, de care suferă, sărăcită, sumară, conştiinţa identităţii proprii, ca şi reprezentarea mentală: a „celuilalt” (alter). Ich und du nu doar percepându-se mutual, ca obiect al relaţiei, dar şi oferindu-se unul celuilalt, acestei perceperi reciproc diminuante, în acelaşi spirit posesiv şi pragmatic al lui to have, atât de străin calitativului to be.

S-a scris adesea despre regresul comunicării autentice într-o epocă dominată de tehnologiile „comunicării”, soluţii tehnice şi aparatură care, în sine, nu au de ce şi prin ce să provoace niciun fel de impact (pozitiv sau negativ) asupra actului de comunicare. Îl uşurează, îl fac mai accesibil, calitatea comunicării depinde de utilizatori, adică de complexitatea şi fineţea persoanei, de educaţie şi autoeducaţie, nu de tehnologie. Dar e un fapt că marketingul „comunicării”, ca şi acela al „informaţiei” face, în consecinţa competiţiei de piaţă, ca progresului cantitativ să-i corespundă, ca un cvasi-invizibil revers, un declin al calităţii, în materie de „comunicare” adesea, fără substantă, sau de acces la „informative”, fără, însă, a se şti prea bine ce anume se poate face cu ea, la ce slujeşte, ce persepective deschide accesul la acea informaţie, de care ai nevoie, e utilă şi, mai mult, în conexiunile ei cu alte „informaţii”, stimulează creativitatea şi îi dă temei.

Autoizolarea anti-pandemică duce la un pantagruelic „festin” al comunicării (telefon, social media)? Dacă, da, un atare consum a gogo va avea un efect benefic sau riscă să devină, el însuşi, maladiv? De ce n-am folosi liniştea acestei voluntare recluziuni pentru lectură, muzică, filme de artă? Câte cărţi din biblioteca proprie, unele puse chiar deoparte cu gândul la o vacanţă sau o perioadă de sărbători, urmând a fi petrecute în familie, acasă, care să ne ofere răgazul necesar lecturii, încă şi mai bine: relecturii unor capodopere, asupra cărora ne-am tot dorit să revenim? Dar cum credeţi că ar arăta rezultatele unui eventual sondaj pe astfel de teme, de exemplu, conceput să „măsoare” proporţia alegerilor făcute între TV, radio, muzică, lectură şi chiar în „rama” media (TV/radio) între ştiri/ talk-showuri vs filme/teatru/umor/seriale? Spune-mi ce prieteni ai ca să-ţi spun cine eşti!, un adevăr de necontestat, n-ar putea fi tradus acum, în vremea pandemiei, cam aşa: spune-mi ce alegi să faci cu această singurătate (auto)protectoare, ca să-ţi spun nu numai cine eşti, ci şi cum eşti şi cât de bogat e omenescul tău?

E posibil ca modul acesta de a gândi ce e de făcut cu durata „baricadării” acasă anti-covid 19 să trezească şi altfel de reacţii. De pildă: lectura, muzica, filmele şi spectacolele, receptate video, nu sunt şi ele forme ale unei evaziuni? Nu, nu sunt aşa ceva (deşi pot să pară unora). Şi anume, pentru că bucuria receptării artei în general a culturii autentice, are întotdeauna şi efectul de profunzime al întoarcerii/ revenirii (dinspre ceea ce arta, cultura ne ofertă înălţător, stimulativ ca aprofundare, cathartic) îmbogăţiţi, exigenţi şi rafinaţi, la noi înşine, la autoexigentele şi axiologia unui a fi al persoanei noastre, ca şi al aceleia a altora, a celor din jurul nostru, a apropiaţilor.

Există singurătăţi mai consistente şi mai bogate interior decât multe şi zgomotoase forme de social life, dovadă între altele şi atâtea victorii ale rezistenţei anticarcerale. Şi atâtea semne de vid în „entertainment”-ul fără capăt, fără reală bucurie şi plăcere, al atâtor fetards, istoviţi de fuga de ei înşişi şi, totodată, eşuaţi în golul ei. Alege, deci, calitatea lui a fi! 

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar