Sly Fox

Grila mea de lectură în ceea ce priveşte noua premieră de la Naţionalul ieşean, în regia lui Cristian Hadji-Culea, a urmărit teatralitatea actorilor, stilul regizoral şi actualitatea montării.

În contextul pandemic în care ne aflăm şi de care nu putem face abstracţie, propunerea de spectacol (plecând de la intenţiile de comedie, respectiv satiră ale lui Jonson, respectiv Gelbart) nu mai poate fi considerată comedie, ci mai curând o şarjă, o parodiere a mocirlei naturii umane, o ironie usturătoare a putrezimii morale, un teatru de caractere postmodern, cu personaje îngroşate, tuşate prin gest, mimică şi costume, într-un decor de epocă, rafinat.

Actualizarea numelor, chiar dacă o adaptare a versiunii de Broadway, trimite înapoi spre un teatru de caractere mai curând caragialesc, de aceea nu e extrem de eficientă. Controversată rămâne şi actualizarea în termeni de conflicte de status/rol şi conflicte de interese, deoarece uneori se bazează pe text, iar alteori ar putea părea uşor forţată şi în neconcordanţă cu viziunea de ansamblu, deşi realistă. Dacă personajele sunt conturate, în schimb acţiunile scenice sunt uneori lăsate în suspans (Simon, în interpretarea de mare concentrare a lui Horia Veriveş, se alege cu testamentul, ulterior mărturiei amantei/damei de companie, în interpretarea tumultuoasă a Petronelei Grigorescu, care se alesese cu o cununie). În schimb, un act îl anulează complet pe celălalt în termeni de pragmatică scenică. Scenele se succed destul de alert, dar totuşi cu timeout.

Ceva mai mult decât în alte producţii, dar ca o caracteristică a teatrului secolului ante-pandemic, scenografia contribuie în foarte mare măsură la stilul regizoral. În cazul de faţă, scenograful Dragoş Buhagiar şi stilul acestuia amprentează decisiv întregul complex spectacologic. Atmosfera e una profund detaşată în general, dar mai ales în scenele parodic pasionale (în special Andrei Sava în scena de la tribunal, dar şi Ada Lupu şi Călin Chirilă sau chiar Petronela Grigorescu şi Doru Aftanasiu în scenele cu pricina, când intervin duete exagerate parodic). Teatralitatea actorilor este şarjată, dar rece, soluţiile regizorale devenind în mare măsură soluţii de interpretare actoricească sau făcând apel la elemente de decor (uneori soluţiile butaforic regizorale nu sunt justificate, ca atunci când avocatul scoate din servietă, printre altele, un ananas). Perspectiva asupra teatralităţii apropie în mare măsură propunerea de spectacol de una a unui colaborator redutabil al lui Dragoş Buhagiar, Silviu Purcărete. Absenţa emoţiei însă desparte montarea de cele ale faimosului regizor, unde implicarea intervine uneori subtil, prin muzică, nuanţe de interpretare actoricească.

Propunerea regizorală vine în întâmpinarea nevoii de teatralitate a publicului, dar şi a actorilor, putând constitui într-un bun sens un teatru de actor. Accentuarea teatralităţii conferă iluzia reîntoarcerii la normalitatea teatrului care părea până mai ieri să ia o turnură definitiv virtuală. La cumpăna dintre paradigme teatrale, actorii acceptă provocarea unei convenţii de teatralitate exagerată. Astfel că se evidenţiază prin roluri de compoziţie excesivă Doru Aftanasiu, Ionuţ Cornilă, Cosmin Maxim şi Dumitru Năstruşnicu.

Cu Ada Lupu se încearcă un fel de contre-emploi, dar e prea puţin spus despre contribuţia sa; prin intervenţiile sale de tot felul (gest, manifestare, apariţie), alături de teatralitatea generală exacerbată, corespunzând credinţei în teatralitate a publicului (adesea confundată cu simpla comedie), întrezărim acel altceva de dincolo de şarjă, care la Purcărete putea fi emoţie sau melancolie şi care nu ajunge să prindă contur la Hadji-Culea.

În rolul titular, Călin Chirilă continuă o serie de interpretări vizionar mefistofelice din spectacole precum Cafeneaua (2016, regia Silviu Purcărete, TNI) sau Plugarul şi moartea (2021, regia Silviu Purcărete, TNI). De altfel, interpretarea sa ţine loc de meditaţie în spectacolul de faţă, da capo al fine: „Singura condiţie ca să le ai pe toate la plecare e să le expediezi din timp”.

(Domnul Vulpe/ Sly Fox de Larry Gelbart, după Volpone de Ben Jonson, traducerea: Sorana Lupu, regia: Cristian Hadji-Culea, scenografia: Dragoş Buhagiar şi Iuliana Gherghescu, distribuţia: Călin Chirilă/ Domnul Vulpe, Horia Veriveş/ Simon Dibaciu, Petronela Grigorescu/ Miss Felicia Farfuz, Ada Lupu/ Doamna Periuţă, Doru Aftanasiu/ Căpitanul Grămadă, Cosmin Maxim/ Domnul Periuţă, Adi Carauleanu/ Judecătorul Blestemăţeanu, Ionuţ Cornilă/ Avocatul Târşă, Dumitru Năstruşnicu/ Căpitanul Grămadă, Andrei Sava/ Agentul şef, Robert Agape, Sebastian Pricop, Toma Rîşcă, Mihai Biholar, Iulian Lungu, Ştefan Pîslariu, Sebastian Ilaşcu/ poliţişti, servitori, aprod, grefier, ilustraţia muzicală: Odry Bârcă, premiera: 18 ianuarie 2022, Sala Mare, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)