Soljeniţîn

După ce luptase pe front, este arestat, în februarie 1945, ca urmare a unei scrisori trimise unui prieten, în care îl critica pe Stalin şi dezaproba o serie de decizii din timpul războiului ale „genialului conducător“-. E condamnat pentru „activitate contrarevoluţionară“ la 8 ani de lagăr. Iese din Gulag în 1953, la câteva săptămâni după moartea lui Stalin, dar e trimis cu domiciliu forţat în Kazahstan. Între timp se vindecă, în chip miraculos, de cancer. E „reabilitat“ în 1956 (erau efectele raportului secret al lui Hruşciov, care denunţa crimele comise de Stalin). Profită de „dezgheţul“ din acei ani şi publică, în revista Novîi mir, în 1962, povestirea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici care îl face celebru.

Dincolo de valoarea literară, e vorba de un text care, pentru prima oară în URSS, făcea o incursiune în universul lagărelor de muncă sovietice. Hruşciov în persoană aprobase publicarea povestirii, dar „dezgheţul“ s-a dovedit de scurtă durată. Soljeniţîn nu reuşeşte să mai publice în Uniunea Sovietică, iar cărţile sale încep să fie tipărite, cu un succes crescând, în Occident (inutil să precizez că manuscrisele erau trimise ilegal peste hotare, scriitorul – şi cei care îl ajutau – asumându-şi mari riscuri). Apar astfel Primul cerc (1968), Pavilionul canceroşilor (1968) precum şi primul volum din marea frescă Roata roşie. În 1970 Soljeniţîn primeşte premiul Nobel. Nu se duce la Stockholm de teamă că autorităţile sovietice vor profita de situaţie şi îl vor împiedica să se întoarcă în ţară. În toată această perioadă, vreme de un deceniu, scriitorul lucrează la o carte monumentală, ce necesită o documentaţie impresionantă. Din prudenţă, îngroapă foile scrise în grădinile unor prieteni. Se produce şi o cumplită dramă umană: una dintre colaboratoare se spânzură după ce este anchetată de către KGB (amănunte despre confruntarea cu cenzura şi cu poliţia secretă în pasionanta scriere autobiografică Viţelul şi stejarul). În cele din urmă, Soljeniţîn se decide: în 1973 dă undă verde pentru publicarea în Franţa, întâi în ruseşte apoi în traducere, a Arhipelagului Gulag. Şocul este de o intensitate fantastică. O mulţime de occidentali, intelectuali, dar şi oameni obişnuiţi, descoperă cu stupoare amploarea sistemului represiv pe care îl instaurase Uniunea Sovietică, „ţara socialismului biruitor“ şi a „viitorului luminos“. Pentru Kremlin era prea mult: în februarie 1974 Soljeniţîn este arestat, acuzat de „înaltă trădare“ dar, după câteva ore, e îmbarcat într-un avion şi „expediat“ în Germania occidentală, unde e găzduit un timp de scriitorul Heinrich Böll. Se stabileşte apoi în Statele Unite, în Vermont. Se va întoarce în Rusia în mai 1994, o Rusie pe care o traversează, într-o călătorie triumfală, începând cu extremitatea estică, în zona unde se întindea odinioară Gulagul. Moare în 3 august 2008.

Spuneam de şocul pe care l-a produs în Occident Arhipelagul Gulag. În acel moment, în Franţa şi Italia, spre exemplu, partidele comuniste erau foarte puternice, numeroşi intelectuali se agăţau de imaginea unei Uniuni Sovietice pe cale să construiască o societate a libertăţii şi egalităţii. Sigur, mărturii despre ceea ce se petrecea în realitate dincolo de „cortina de fier“ mai fuseseră, şi încă suficient de multe, dar propaganda reuşise, în cele mai multe cazuri, să le neutralizeze. De data aceasta însă era vorba de o întreprindere bazată pe mii de mărturii ale victimelor, iar forţa de impact a ansamblului a fost colosală. S-a încercat, evident, discreditarea lui Soljeniţîn, aşa cum fusese calomniat, cu ani în urmă, Victor Kravcenko, autorul cărţii Am ales libertatea. Comuniştii francezi au lansat zvonul că Soljeniţîn ar fi un simpatizant „nazist“ (!), l-au taxat drept „renegat“, „trădător“ etc. (iată o calomnie care funcţionează şi astăzi: când eşti critic la adresa celor care deţin puterea – vremelnică – în ţara ta ai toate şansele să fii etichetat „trădător“, „vândut“ ş.a.m.d).

Acuzaţii abjecte la adresa scriitorului au mai fost lansate, în felurite împrejurări. În 1993 a venit în Franţa şi a omagiat memoria locuitorilor din regiunea Vendée, masacraţi cu două secole înainte, în mod sălbatic, de către puterea revoluţionară de la Paris. S-a spus atunci, fireşte, că Soljeniţîn e un „reacţionar“ care se amestecă în treburi care nu-l privesc. A fost el un conservator ? Fără îndoială, dar dacă a evocat cu o anume nostalgie ţarismul este pentru că a socotit că acesta, ţarismul, a făcut mai puţin rău Rusiei decât comunismul. A fost, într-adevăr, critic faţă de societatea de consum occidentală, dar nu e câtuşi de puţin o atitudine singulară. S-a arătat mefient faţă de democraţia (mai corect spus: „democratura“) din Rusia post-comunistă pentru că a văzut că la vârf s-au instalat structurile aceleiaşi nomenklaturi. Las la o parte alte acuzaţii, mai mult sau mai puţin fanteziste. A avut, indiscutabil, slăbiciunile sale, dar ele pălesc în raport cu meritele lui considerabile. Secolul XX, secolul lui Soljeniţîn ? Poate. Dar, cu siguranţă, aşa cum spunea cineva la moartea lui, Soljeniţîn a fost „conştiinţa unui secol“.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, critic literar şi scriitor