Somn

Iarba era peste tot: acoperea pereţii şi tavanul, creştea din parchet. Năpădise fereastra şi uşile. Şi erau multe, multe uşi în casa aceea. Unele nu dădeau nicăieri, altele se deschideau în perete. Altele dădeau direct în afară.

Casa fiind compusă doar dintr-o încăpere imensă, despărţită în interior de nişte paravane de carton presat, pe care o mână de copil desenase cu creta soarele şi luna, desenase câteva case cu pereţi şi burlane strâmbe, străjuite de nişte copaci sintetici, la umbra cărora se odihneau doi oameni făcuţi din beţe de chibrit. Multe uşi erau date în lături şi afară se vedea pământul crăpat, ca după o secetă lungă, în timp ce în interior un albăstrui plutea peste lucruri, împrospătând atmosfera din jur. Pe masă erau câteva sticle de vin, cărţi împrăştiate şi o tablă de şah ruginită, pe care zăceau răsturnaţi câţiva pioni şi un rege cu coroană spartă. De asemenea, se putea vedea lângă pat o sticlă de votcă, o pereche de cizme mânjite de noroi şi un chipiu de recrut în care cineva scuturase scrum şi aruncase nişte chiştoace de Mărăşeşti.

Nu mică mi-a fost mirarea când deschizând ochii după un somn îndelung, am văzut o cireadă de vaci şi o turmă de elefanţi păscând înăuntru. Iarba înaltă, de un verde luxuriant, acoperise dulapul şi patul, năpădise şi o parte din masă, iar turmele aproape că înotau în ele. Unele vaci stăteau culcate pe podea, chiar lângă pat, şi rumegau mişcându-şi lent fălcile, iar altele se căţăraseră pe pereţi, păscând iarba de acolo, altele mugeau după paravan, în timp ce elefanţii, printr-o ciudată lege a gravitaţiei, se învârteau pe tavan, lăsând să le atârne trompele lungi ca nişte liane spre podea, aruncând din când în când o privire melancolică, nu lipsită însă de reproş, spre patul în care zăceam cu faţa umflată de mahmureală şi somn.

Din depărtare se auzea un clopot. Bătea grav şi monoton, chemând lumea la slujba de vecernie. Prin fereastră nu răzbăteau decât două trei raze de lumină roşiatică. Privindu-le, mi-am dat seama că se făcuse de mult timp seară.

– Nu te mira, Nichita, spuse cu o voce joasă cel ce stătea lângă mine şi cu mâinile sub cap scruta tavanul. Fire de iarbă cădeau regulat din tavan peste faţa palidă ca pergamentul, dar el nu acorda prea mare atenţie. Molfăind între buzele sale crăpate de sete un capăt de trabuc pe jumătate stins, uitându-se într-un punct fix din tavan.

– Nu te mira de toate astea, repetă el, de data asta cu o voce ceva ascuţită, care-i trăda iritarea. Nu te mira, continuă el, de lucrurile pe care le vezi aici, nu te mira nici de iarba care a năpădit tavanul şi pereţii, nici de cirezile de vaci sau de turmele de elefanţi care au năvălit aici, ci, mai degrabă, miră-te că zaci aici de atâta timp şi nu faci nimic…

Întorcându-mi încet faţa spre oaspetele meu nevăzut, i-am cerut un foc. Umbra unei mâini se întinse peste mine, aprinzându-mi capătul unei trabuc stins pe care-l molfăiam în colţul gurii. Un miros neplăcut de mucegai şi frunze veştede veni dinspre locul unde stătea culcat străinul.

– Noroc de aceste vaci şi de aceşti elefanţi, adăugă el, pe un ton în care se citea mai degrabă tristeţea, decât reproşul, altfel iarba te-ar fi năpădit cu totul.

Şi după câteva clipe de tăcere adăugă:

– Vezi, din pricina apatiei şi a mahmurelii de care eşti cuprins, golul tău lăuntric s-a revărsat în afară, pustiind totul în jur. Mai întâi seceta a făcut ca vegetaţia să se usuce, iar câmpia să devină un ţinut sterp. În curând, din aceeaşi pricină, câmpia se va transforma în deşert. Într-un deşert la fel de vast precum cel din Pateric, însă nu de nisip, ci de cenuşă. Însă pe întinderea lui nu vei auzi rostindu-se nici o rugăciune, îl va anima doar deşertăciunea şi vântul aducerilor aminte a lumii de apoi. Şi asta nu a fost tot, căci golul din casa ta lăuntrică a fost invadat de vegetaţie şi de animalele de aici, dar şi de cele venite de undeva din junglă… Şi asta ca urmare a stării de care eşti cuprins…

– Dacă eu stau şi vegetez aici, lăsându-mi pradă trupul frunzelor şi ierbii, iar sufletul deşertului ce creşte dincolo de mine, dar tu? tu, ce faci aici? am îngânat slobozind mici rotocoale de fum peste trompele elefanţilor ce adulmecau cearşaful. De când ai venit?

– De mult, răspunse omul

– Şi ce aştepţi?

– Aştept să te scoli din somnul tău cotropitor, Nichita, ca să ieşim în stradă, am vegetat destul, spuse oaspetele, în timp ce trupurile noastre fură cotropite de o agitaţie ciudată.

– Dar tu cine eşti, iartă-mă că te întreb? l-am întrebat.

– Cum, cine? Nu mă recunoşti?

– După glas nu, nici după chip, căci chipul tău nu mi s-a arătat în faţa ochilor.

– Nici n-o să ţi se arate, răspunse musafirul. Chipul meu e ascuns mereu în umbră.

– Şi atunci, dacă e ascuns, cum te-aş putea recunoaşte odată ce nu te pot vedea la faţă?

– Eu sunt tu, spuse oaspetele. Un tu venit dintr-o altă existenta. Am venit să-ţi spun să te ridici, căci timpul tău se apropie. Ridică-ţi umbra din ţărână şi umblă.

***

După ce i-am urat la mulţi ani şi multă sănătate profesorului universitar şi prietenului meu Mircea Onofriescu, coordonatorul Centrului de Fertilitate, ultraspecializat în fertilizare în vitro (de aici şi titlul romanului meu Omul meu din eprubetă!), am avut un dialog cum numai cu Mircea Onofriescu îl pot purta, căci Mircea posedă un foarte acut simţ al umorului:

– Să trăieşti mulţi, mulţi ani, Mircea şi să ai parte de multă, multă sănătate!

– Dea Domnul, a răspuns Mircea, să trăieşi şi tu mulţi, mulţi ani şi să ajungi la o vârstă atât de înaintată încât să nu ne mai recunoşti atunci când mă vei întâlni pe stradă…

– Cum aşa, Mircea? l-am întrebat nedumerit.

– Foarte simplu, mi-a răspuns Mircea Onofriescu. Ne vom opri unul în faţa altuia şi cu glas tremurător ne vom întreba: „Tu eşti Mircea?” îţi voi spune eu. Iar tu, speriindu-ţi bărbuţa în baston, vei răspunde: „Da, Nichita, eu sunt Mircea?” „Medic ginecolog, specializat în vitro?” te voi întreba. „La vârsta asta da”, îmi vei răspunde. „Dar până la vârsta asta ce-ai fost?” te voi întreba din nou. „S-ar putea să fi fost poet, chiar unul metafizic, dar tu?” îmi vei răspunde. „Medic ginecolog, specializat în fertilizare, din câte îmi dau seama. Nu-mi aduc însă foarte bine aminte, căci amintirile mele, la câte naşteri am asistat, s-au acoperit de ceaţă…” „Şi acum ce eşti?” mă vei întreba. „Cred că poet, îţi voi răspunde. Poet în vitro, dragă…” „Atunci să trăieşti încă mulţi ani!”„Să trăieşti mulţi ani şi tu!” Ne vom privi, desigur, destul de încurcaţi. Căci la un moment dat, soţiile noastre aflate undeva în preajmă, se vor opri din conversaţie, vorbind amândouă deodată, cu aproape acelaşi glas: „Ia, uite, Cristina, Mircea crede că-i Nichita, iar Nichita crede că e Mircea. Ce să facem cu ei, Gabi?” „Să le urăm să fie sănătoşi!”

***

Încă de mic copil am avut bătături în palme, deşi părinţii mei nu mă puneau să fac munci grele. Nu am săpat şi nici nu am prăşit. Cel mult aduceam câte o găleată de apă de la fântâna din curte. Aceleaşi bătături, în mod inexplicabil, le am şi acum, deşi nu trag nici la sapă, nici la târnăcop, nici la rindea, ci mă ocup aproape mai mult cu scrisul.

Bătăturile sunt mari, acoperite cu straturi suprapuse de crustă având ceva din rigiditatea pintenilor unor păsări sau cu solzii unei reptile. Astfel de bătături am văzut la sculptori, dar şi la pescarii din Deltă. Bătăturile le-am moştenit de la tata care săpase, probabil, sute de hectare şi zeci de mii de metri cubi de pământ transportându-l cu căruţa dintr-un loc în altul, ca să facă diguri. Iar tata, la rândul său, a moştenit o parte din bătături de la tatăl său, iar altă parte le-a dobândit muncind din greu. La fel s-a întâmplat şi cu bunicul meu. Şi cu bunicul bunicului meu. Bătăturile mi s-au transmis prin ADN.

Câteodată stau şi-mi privesc tăcut ore în şir mâinile aşteptând ca din bătăturile mele să răsară file de lumină.

***

Pe 10 martie, se împlinesc 19 ani de la moartea lui Mihai Ursachi, altădată un simbol poetic al Iaşilor. Azi, un poet aproape uitat. Tânăra generaţie de scriitori care deţine o mare influenţă în Iaşi s-a deplasat cu mic cu mare, spre Emil Brumaru. Pe care-l adulează. Ridicându-l la rang de zeu. Eu nu zic că Brumaru nu merită să fie adulat. Merită cu prisosinţă. L-am cunoscut îndeaproape şi ştiu ce spun. Cum l-am cunoscut, de altfel, şi pe Mihai Ursachi. Spun doar atât: fără prezenţa lui Mihai Urechi în peisajul ieşean, poezia noastră ar fi fost mult mai săracă. El, alături de Virgil Mazilescu sunt cei care au potenţat, nu numai prin poezia lor, ci prin modul lor de a fi, deopotrivă incomod, dar şi anacronic, unul la Iaşi, celălalt la Bucureşti, poezia generaţiei noastre, a generaţiei optzeciste. A fost poet până dincolo de puterea cuvântului. A crezut în supremaţia artei. A poeziei. Să-i aducem azi, un suprem omagiu, postând una din cele mai frumoase poezii ale sale, Proiecte primăvăratice:// Visul nostru era/ (o, din naivitate/ nici nu bănuiam că o mulţime de lume/ se gândise mai înainte la asta)/ visul nostru era să deschidem/ un pension pentru fluturi./ Născoceam felurite metode/ educative, tu te pierdeai în detalii. cu privirea la avantajele orei de dans în formarea/ graţioasei deprinderi de a plana prin livadă./ Eu voi preda limbi străine şi instrumente/ precum clavecinul, viola da gamba şi cornul./ În privinţa chestiunilor practice să nu avem grijă:/ tu te pricepi/ la dulceţuri şi din rochii mai vechi, prăfuite,/ ştii să faci bluze uşoare şi colorate ca florile-n mai./ Acesta era visul nostru, să deschidem/ un pension pentru fluturi;/ şi din naivitate nici nu ştiam/ că o mulţime de lume se gândise/ mai înainte la asta.”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist