Somn şi poezie

*

În fiecare an, când satul întreg se pregătea de Sfântul Dimitrie, când copiii fugeau să aprindă focurile pe malul râului din vreascurile adunate de pe marginea drumului, pentru ca să sară chiuind de trei ori peste flăcări, şi în timp ce bătrânii îşi lepădau cojoacele în bătătură, momind umbrele morţilor să se aşeze peste ele, graniţa, pe măsură ce se înteţea amurgul, se umplea de la un capăt la altul de tot felul ciuperci şi ciupercuţe. Puteai vedea acolo şi ciuperci de câmp, şi ciuperci de bălegar, şi tot soiul de opintici răsărite în cuiburi chiar lângă stâlpii însemnaţi cu stemă ce străjuiau fâşia arată, şi ciuperci numite buza caprei, şi cele ce se numeau urechile babei, şi tot soiul de hribi cu pălării cărnoase, şi ciuperci numite turta vacii, şi bureţi călugăreşti, şi bureţi numiţi poarta mănăstirii, şi bureţi toacă, şi bureţi cumpăna fântânii, şi bureţi copita vacii, şi ciuperci ce semănau cu nişte nori, din care ieşeau fulgere, şi tot felul de gălbiori, şi ciuperci de cerneală, şi păstrăvi de stejar, şi tot soiul de roşcove, şi lăptuci, şi bureţi şerpeşti, şi zbârciogi, şi ciuperci numite laba ursului, şi hulubiţe, şi pâinişoare, şi cele numite urechiuşe, şi cele ce semănau cu aripile unor fluturi; ciuperci mari ca nişte clopote, şi ciuperci mici ca nişte juvaiere; într-un cuvânt, adevărate minunăţii ale Domnului.

Ieşind din case pe la miezul nopţii, femeile mergeau în şiruri lungi pe uliţele satului, îndreptându-se spre graniţă. Nu se temeau să încingă o horă mută pe mijlocul fâşiei arate şi asta fiindcă ştiau că din pricina sporilor care pluteau prin aerul siniliu poleit de lumina lunii, soldaţii care păzeau graniţa se cufundau într-un somn atât de adânc, încât nu se trezeau decât a doua zi când soarele dădea deja să apună.

În noaptea aceea graniţa era a lor. Le vedeai alergând cu părul despletit pe umeri de-a lungul şi de-a latul fâşiei arate, îmbrăcate în cămăşi albe de in, lungi până la călcâie. Se învârteau în jurul străjerilor adormiţi cu armele în mână. Se învârteau în jurul lor şi le cântau la ureche cântece deşucheate. Iar atunci când se crăpa de ziuă, se întorceau pe la casele lor cu doniţele pline de mănătărci şi le răsturnau pe pernă, lângă capetele bărbaţilor adormiţi ale căror trupuri le îmbrăţişau prin somn, lacome de cât mai multă iubire.

Se iubeau căzând într-un somn atât de adânc, încât sufletele lor părăseau trupurile goale plutind peste fâşia arată, unde ciupercile continuau să crească.

*

Am văzut pe Lăpuşneanu – era deja seară – femei îmbrăcate în rochii lungi, în formă de poeme. Şi dacă la primul pas, rochiile ce se înfoiau pe trupurile lor mlădii, aveau un aer romantic, fiind croite după Infinitul lui Leopardi, dar şi după poemele cu iz oriental ale lui Byron, respectiv Ghiaurul şi Mireasa din Abydos, aducând aminte, prin anumite sonuri stranii, de Annabel Lee şi de Corbul lui Poe, precum şi de Mortua est! de Eminescu; imediat după ce se aprindeau reclamele în vitrine, rochiile căpătau aerul unor poeme simfonice inspirată din poeziile lui Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud şi, desigur, din cele ale lui Paul Verlaine.

În peisaj, desigur, apăreau şi rochii inspirate din amurgurile violete ale lui Bacovia. Imediat însă după ce pe străzi începea să se aştearnă noaptea, poemele moderniste căpătau un luciu dadaist sau suprarealist, şi pe străzi puteai vedea defilând femei filiforme, într-o vestimentaţie sumară, ce te trimitea cu gândul la poemele lui Tristan Tzara, Hugo Ball, Emmy Hennings, Francis Picabia, precum şi la alţi autori ce au frecventat Cabaretul Voltaire, unde apărea din când şi Lenin ca să joace şah cu artiştii scăpătaţi.

Bineînţeles că în acest expozeu nu putea lipsi Urmuz. Erau acolo şi femei îmbrăcate în rochii Algazy & Grummer, şi femei îmbrăcate în rochii purtând marca Pâlniei lui Stamate, erau şi rochii Cronicari, şi rochii Fuchsiada, şi rochii Ismail şi Turnavitu, dar şi rochii croite după Saşa Pană, după Harms, Eugen Ionescu şi alţi autori suprarealişti.

Prin gând îmi treceau versuri disparate şi citate din diverşi autori. Asupra unei anumite fraze din Urmuz, care mi se rotea în cap, m-am oprit şi am meditat ceva mai mult: „Algazy este un bătrân simpatic, ştirb, zâmbitor şi cu barba rasă şi mătăsoasă, frumos aşezată pe un grătar înşurubat sub bărbie şi împrejmuit cu sârmă ghimpată…” La croiala unei astfel de rochii visam.

Stăteam cu halba goală pe masă, aşteptând chelnerul să vină şi să-mi toarne în halbă nu bere, ci absint, ca să pot admira rochiile în toată măreţia lor. Aşteptând apoi ca după parada feminină să treacă şi o cohortă de bărbaţi, îmbrăcaţi în haine cât mai fistichii.

Îmi imaginam că-mi trec prin faţa ochilor bărbaţi în fracuri şi costume de scafandru, purtând pe creştet tot felul de coifuri, unele în formă de turn Babel sau de Arcă a lui Noe, altele în formă de cuiburi de berze construite din cutii de conservă, aşteptam şi bărbaţi îmbrăcaţi în costume de marinari coborâţi de pe Olandezul zburător, şi bărbaţi coborâţi de pe Corabia nebună a lui Rimbaud ancorată pe terasa Corso. Îi aşteptam, desigur, şi pe Wagner, şi pe Rimbaud, visând cu ochii deschişi la o altă lume, dar prin faţa mea se perindau doar nesfârşite şiruri de femei îmbrăcate în rochii ce semănau cu nişte poeme, şi asta din simplul motiv că vestimentaţia bărbătească nu avea nimic de-a face cu poezia, ci doar cu proza inspirată de o vetustă paradă militară ce se desfăşura în piaţă.

Priveam cum se revarsă spuma de pe marginea halbei şi cum scurgându-se de pe masă traversează strada Lăpuşneanu, cărând, ca pe nişte surcele, un puhoi de lume după ea.

Stăteam în faţa halbei pe trei sferturi adormite şi aşteptam să vină Van Gogh, sau oricare alt pictor, şi să se aşeze la masa mea.

Trebuie să spun că în ultima perioadă Iaşul fusese invadat de tot felul de Van Goghi, cu pălării şi urechi de cârpă rupte. Voiam să stau cu ei de vorbă nu despre rochii şi poezie, ci despre proză şi pictură. De rochii şi de poezie eram sătul. Şi atunci am văzut apropiindu-se de balustrada terasei un bărbat slab, cu barbişon siniliu şi părul lăsat în dezordine, trecut de treizeci de ani, îmbrăcat în haine lungi, imprimate cu tot de litere şi hieroglife, ce aminteau de inscripţiile de pe vechile papirusuri egiptene, dar şi de stampele chinezeşti, bărbatul se opri la un pas de masa mea şi înclinându-se, şi îmi întinse mâna.

– Eu sunt Bikinsky, pictorul Bikinsky, s-ar putea să ne cunoaştem…

– Sigur că ne cunoaştem, i-am zis.

– Prostii, făcu Bikinsky. Ceea ce spui e o inepţie. Nimeni nu cunoaşte pe

nimeni. Fiecare încearcă să-şi descopere propria persoană proiectând o falsă lumină asupra celălalt. Nu vezi în ce lume am ajuns să trăim?

– În ce fel de lume? am întrebat.

– Într-o lume în care totul e somn şi nebunie.

Şi luând o atitudine solemnă, cu braţul ridicat în aer, pictorul continuă:

– Oare de ce – se întrebă el – evoluţia s-a oprit la om şi nu a ales o altă specie care să ajungă la conştiinţa de sine şi la revelaţie ridicându-se deasupra tuturor?

De pildă, hirudinea. Mai pe scurt, lipitoarea. O fiinţă pe nedrept hulită, care însă posedă calităţi ieşite din comun. De ce hazardul n-a selectat-o pentru a-i conferi o inteligenţă pe măsura înzestrării sale? De ce a ales primatele? Şi dacă le-a ales de ce nu le-a transferat anumite caracteristici de la nevertebrate? La ce-i folosesc, de pildă, prea multe vertebre omului, odată ce în viaţa socială el tinde să se comporte ca o moluscă sau, de ce nu, ca o lipitoare? Să ne oprim un pic la aceasta din urmă, spuse Bikinsky, luând din faţa mea halba şi sorbind din ea…

Hirudinea, spuse el punând halba la locul ei, este o fiinţă complexă înzestrată

cu organe multiple posedând, printre altele, 10 compartimente dispuse în diferite locuri pentru stomac, 32 de creiere, 9 perechi de testicule dacă e mascul, şi tot nouă vulve, dacă e femelă, şi peste 100 de dinţişori dispuşi simetric la cele două capete ale sale terminate cu ventuze.

Omul, spre deosebire de Hirudo Medicinalis, Hirudo Verbana sau oricare hirudă, îşi continuă expunerea Bikinsky – are un singur creier, o singură pereche de testicule, dacă e mascul, şi o singură vulvă (desigur, există şi excepţii, atât la bărbaţi, cât şi la femei), dacă e femeie, dar setea lui de sânge şi dorinţa lui de împerechere e mult mai mare decât a oricărei lipitori. O lipitoare îşi măreşte corpul de 10 ori până ajunge la saturaţie; omul, mai ales când ajunge să deţină forma supremă de putere într-un stat, urcând în vârful ierarhiei sociale, fără să-şi mărească volumul corpului cu nici un centimetru, suge sângelui unui popor întreg, apoi, încearcă să subjuge şi alte popoare. De aici şi conflagraţiile. Îţi dai seama însă dacă omul care ajunge să deţină puterea supremă asupra unei naţiuni nu ar avea doar un sigur creier, ci vreo 32, şi nu o pereche de testicule, ci vreo 9, ce s-ar întâmpla? Îţi dai seama cum ar evolua pictura sau sculptura? Şi ce simfonii s-ar scrie dacă omul ar avea 32 de creiere ce ar funcţiona la unison?

Oricum, timpul nu e pierdut, adăugă el. Ceea ce nu a putut face natura, va face cultura. Şi nu atât cultura, ci celelalte două ramuri ale ei: ştiinţa şi tehnologia. Deocamdată trebuie să ne mulţumim cu ce avem. Uite ce femei şi ce rochii ne trec prin faţa ochilor! Natura nu stă cu Mâinile în sân. Cultura nici atât.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist