Spectacole-concert în FITPTI 2018

Am în vedere în special spectacolul Visătorul de la Piatra Neamţ şi spectacolul Pisici de la Suceava. Deşi diferite ca miză, mesaj şi public-ţintă vizat, ambele au în comun faptul că, în ciuda unei pregnante note umoristice, sunt mai mult decât simple spectacole-concert şi mai profunde decât sunt spectacolele pentru copii în general. Cu mare atenţie, organizatorii au precizat în program vârsta de la care se poate participa la spectacolele din festival (de exemplu, 5+, în cazul celui dintâi şi 14+, în cazul celui de-al doilea), cu menţiunea că festivalul de la Teatrul ”Luceafărul” din Iaşi rămâne, aşa cum am precizat în atâtea rânduri, unul care se adresează spectatorului fără vârstă.

Visătorul (un spectacol de Ada Milea, distribuţia: Emanuel Becheru, Corina Grigoraş, Nora Covali, Rareş Pîrlog, Gina Gulai, Maria Hibovski, Cătălina Ieşanu, Cătălina Bălălău, Andrei Merchea Zapotoţki, Dragoş Ionescu, Valentin Florea, scenografia: Alina Herescu, desen şi animaţie: Paul Mureşan, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, prezentat pe 6 octombrie în cadrul FITPTI 2018) este, până la un punct, un spectacol deconectant pentru copii. Însă Ada Milea introduce cu subtilitate, în cadrul unui discurs scenic suprarealist şi absurd, chiar prin această estetică teatrală, sâmburii unei perspective diferite asupra existenţei, ai unei anumite problematizări care fac din spectacol unul pe cât de haios, pe atât de profund.

Umorul Adei Milea este cu totul aparte, deoarece comicul ascunde şi poate revela realităţi serioase, chiar grave. Fără a aduce această problematizare în deschis, la suprafaţă, păstrând-o la un nivel mai mult intuibil decât pe dată sesizabil, Ada Milea aduce, odată cu întreaga estetică a spectacolului, o nouă viziune asupra lumii. Suprarealismul şi bizarul sunt notele fundamentale ale unei lumi diferite în care ne regăsim şi ne pierdem deopotrivă. E fascinant cum construieşte acest spectacol pe niveluri, astfel încât să devină valabil, fie că intenţionezi să te deconectezi de la problemele cotidiene, fie că eşti interesat să meditezi asupra lumii care te înconjoară şi asupra problemelor globale (câteva imagini de desen naiv sunt însoţite de proiecţie de imagini cu trimiteri mult mai serioase).

 Actorii de la Piatra Neamţ reuşesc să intre în universul fascinant pe care creatoarea li-l propune, stăpânind situaţiile vocale, dar mai ales pe cele care presupun instrumente extrem de variate (clavieta, mandolina, chitara, toba, foarte multe şi diverse percuţii). Instrumentarul casnic devine instrument muzical (oala cu capac, uscătoarele de păr), oricărui zgomot scenic i se acordă un sens muzical (casca şi ciocanul de plastic etc.). Doi anti-eroi (Peter, un copil mai absent şi care trăieşte într-o lume proprie şi Berry, un bătăuş care fura jucăriile celorlalţi copii) se transformă până la urmă în erou şi supra-erou. Primul îl înfrânge pe ultimul, iar cel din urmă îşi asumă o identitate pozitivă, pe care o afişa anterior doar faţă de familie. Mila copiilor se îndreaptă asupra lui Berry, acesta primind jucăriile. Dar realul erou rămâne Peter (Emanuel Becheru) care îşi asumă o existenţă suprarealistă, făcând schimb de corp cu motanul.

Visătorul e un spectacol despre viaţă cotidiană şi despre moarte. Cea de-a doua componentă a temei (moartea motanului) este atât de subtil tratată încât drama e insesizabilă şi melancolia extrem de difuză. De fapt, e vorba despre acei copii diferiţi (pe care psihologii îi numesc adesea supradotaţi) şi care schimbă lumea în mintea lor, adeseori reuşind să o schimbe şi în afara lor, prin imaginaţie şi creativitate.

Pisici (un spectacol-concert de Bobo Burlăcianu şi Bobi Dumitraş, cu: Horia Butnaru, Cristina Florea, Cătălin Ştefan Mîndru, Cosmin Panaite, Clara Papadiuc, Teatrul ”Matei Vişniec” din Suceava, prezentat pe 7 octombrie în cadrul FITPTI 2018) e o alegorie cu substrat sociopolitic, o satiră politică în versuri ce te contaminează, cu un ritm fabulos şi molipsitor, trepidant. În spatele pisicilor se ascund neajunsurile vieţilor omeneşti, aluzii la probleme sociale grave extrem de actuale, la personaje din lumea politică sau la afacerişti mondeni, nostalgii, adevăruri, situaţii de cuplu şi multe alte chestiuni vechi de când lumea, dar atât de viu prezentate prin intermediul muzicii, al vocilor excelente, al instrumentelor muzicale foarte variate (chitară, clavieta, xilofon, tamburine, cajon etc.) şi mânuite cu o dexteritate uimitoare. Actorii sunt relaxaţi şi se simt acasă prin tot ceea ce fac în acest spectacol muzical.

Aşa cum stilul muzical se schimbă, de la pop, la hip hop, iar ritmul de la bas, la melodic etc., comicul are o turnură gravă la un moment dat, pentru a se reveni în final la nota umoristică dominantă. Versurile, fără a fi greoaie, sunt inteligente, uşor de reţinut, percutante, metaforice şi lucide, candide, dar totodată acide. Dedicaţia actorilor, profesionalismul, dar şi nonconformismul fac din Pisici un spectacol de neratat. O dependenţă profundă se creează faţă de fragmentele de spectacol care-i au ca protagonişti pe baba de la doi care ţine evidenţa tuturor, pe Blănaru, afaceristul şi a sa nevastă, şoferiţa psihopată, pe Alioşa, omul lui Blănaru care ucide tot ce prinde, dar îi iese în special ”crima cu sacoşa” etc. Nu ştim ce protagonişti au inspirat textul, dar subversivitatea şi parodia sunt evidente.

În acelaşi timp, există şi momente melodice, melancolice, dar nu melodramatice. Şi, mai presus de orice, versurile au la bază o filosofie simplă care atrage atenţia asupra micimii lumii, dar şi a perisabilităţii lucrurilor pentru care oamenii se zbat atât de mult în timpul vieţii. Ceea ce contează e să înţelegem că planeta asta mică de tot, cât o tomată sau cât o pătlăgică, nu are valoare decât dacă privim lumea ca pe o scoică ale cărei perle le culegem atunci când călătorim fizic sau pe firul ideii. Pisicile întruchipate de actori sunt aluzii la lumea umană, la micimea şi insignifianţa ei, dar şi la lumea omului care a înţeles că ceea ce contează cu adevărat sunt lucrurile simple, puritatea şi înţelepciunea.

Fără nici un fel de paradox, trecem prin viaţă pentru a deveni nu mai grosieri, mai barbari şi mai cruzi, ci tot mai înţelepţi. Înţelepciunea încape în propoziţii simple, dar profunde, aşa ca versurile din spectacol. Iar oamenii care au avut de a face numai cu situaţii de viaţă barbare, pierzându-şi puritatea sunt demni de milă.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)