Sportul, ca pion de sacrificiu

Degringolada în care se află sportul ieşean capătă accente dramatice. Hai sa ne amintim că anul trecut, echipa ieşeană de rugby avea perspective frumoase, practicând unul dintre cele mai frumoase jocuri din Superligă, sub conducerea lui George Sava; echipa feminină de baschet, cu Lia Galdeira şi celelalte americance, avea cele mai frumoase perspective; echipele de handbal masculin şi de baschet masculin promovau pe prima scenă, îngrozind – poate – pe cei care trebuiau să le gestioneze. Iar în acest an, cea mai iubită dintre ele, cea de fotbal, a reuşit în premieră să-şi câştige locul în sextetul fruntaş al Ligii I. A fost, oare, prea frumos pentru un oraş ca Iaşul? Se pare că da.

Semnalele de alarmă au fost trase de toţi aceia care au observat toboganul pe care alunecă toate echipele oraşului. S-a terminat cu baschetul feminin şi rugbiul, a urmat handbalul, baschetul masculin se pregăteşte să tragă obloanele şi nici fotbalul nu se simte prea bine. De ce? Răspunsul se află între pereţii palatului Roznovanu, iar noi nu putem face altceva decât să emitem ipoteze.

Înainte de a purcede la aşa ceva, trebuie să facem o precizare mai amănunţită: nu toţi ieşenii iubesc sportul şi nu toţi ieşenii amatori de sport iubesc fotbalul. Este drept că majoritatea suporterilor echipei de fotbal suferă (şi) alături de celelalte echipe ale Iaşului, însă există şi exclusivişti – nu prea mulţi – ai rugbiului, baschetului, handbalului. De asemenea, există mulţi ieşeni care consideră că finanţarea echipelor sportive (în special, a fotbalului) reprezintă un lux pe care Iaşul nu şi-l poate permite. Fie că sunt alergici la fenomenul sportiv, fie că au în minte ideea că echipele sportive trebuie finanţate exclusiv din fonduri private (idee care merită şi ea dezvoltată cândva), toţi sunt ieşeni şi au dreptul la opinii. Iar conducerea aleasă a oraşului trebuie să ţină cont şi de părerea lor, ca şi de părerea microbiştilor. Pe de altă parte, însă, în Iaşi, investitorii amatori de a ajuta sportul sunt sublimi, dar lipsesc cu desăvârşire, ca să nu vorbim de oameni importanţi de afaceri ieşeni care susţin echipe sportive de pe alte coclauri din motive de facilităţi. Iar pe de a treia parte, să spunem că rar se întâmplă ca stadionul din Copou sau amărâta aia de sală polivalentă să se umple la un eveniment sportiv de mare importanţă pentru dulcele târg. Cazul meciului crucial cu Viitorul este mai mult decât elocvent. Echipa de fotbal are un grup de suporteri entuziaşti, care nu lipsesc de la meciuri, nici acasă, nici în deplasări, dar stadionul nu se umple nici atunci când este intrarea liberă. Iar în privinţa afluenţei la sală, singura excepţie parţială este baschetul.

A cere primarului Chirica să se prefacă în regele Solomon şi să satisfacă pe toată lumea, e prea mult. Ne putem doar exprima nedumerirea că numai astă toamnă primăria ajuta substanţial fotbalul şi, într-o mai mică măsură, celelalte discipline. Că numai cu două luni  în urmă, rugbiul era sportul sacrificat, în timp ce printr-o înţelegere mutuală, Primăria prelua fotbalul şi baschetul, iar Consiliul Judeţean, handbalul. Acum însă totul s-a mutat pe acelaşi topogan care duce spre neantul desfiinţării. Ce s-a întâmplat între timp? Preşedintele FSI, Lucian Popescu, (şi nu numai el) consideră că astfel de finanţare a sportului e cât se poate de legală. Însă, ca peste tot, se pot găsi fel de fel de chichiţe în hăţişurile nebuloase ale legilor.

Singurul lucru schimbat, de câteva luni încoace, este pierderea sprijinului politic din partea mega-partidului de guvernământ pentru Mihai Chirica. Primarul Iaşului este conştient acum că s-a dus de la inima iubitorilor de sport, dar şi-a găsit alţi simpatizanţi prin fronda sa împotriva PSD. Există, bineînţeles, destui care îi reproşează lipsa de obedienţă faţă de stăpânii din Teleorman, mai ales că distrugerea sportului le oferă materie de exploatat.

De fapt, ceea ce determină ultimele poziţii ale acestuia în privinţa sportului, este simplu: suflatul în iaurt. Sau mai exact, frica. Primarul Iaşului nu-şi teme fotoliul în care a fost ales democratic, dar se teme de vendete din partea celor cărora a fost subordonat politic. Astfel, sportul ieşean este cel sacrificat (nu numai echipele) pe altarul liniştii personale a primarului, iar aura de dizident pe care – până la un moment dat – şi-a meritat-o începe să se estompeze.