Ştefan cel Mare – altul şi totuşi acelaşi

Apoi însă am socotit că se cuvine oricând să pomenim pe măreţul domnitor. De fapt, „ziua” Sfântului Voievod Ştefan cel Mare este în toate zilele României, acestea împletindu-se cu zilele vieţii domnitorului. Soarta Moldovei atârnă mereu de viaţa lui, Moldova căpătând un rost prin existenţa şi lupta lui. Fără să minimalizez Moldova de dinainte, în timpul domniei lui se produce o schimbare, care dă la iveală o aceeaşi Moldovă şi totuşi alta. Odată cu el, ţinutul acesta, îşi capătă zeii protectori ai ţării, aşa cum larii veneraţi de romani protejau căminul şi vatra strămoşească, îşi precizează individualitatea, se împlineşte lăuntric într-un „genius loci”, cum ziceau aceeaşi latini, adică „spiritul locului”, „sufletul locului”. Faptele lui urieşeşti, luptele, rătăcirile lui devenite pasiune suflă cu aur acest pământ înnegurat şi neprecizat prea bine până atunci, constituie soarele lăsat peste plai, lumina şi surâsul lui Dumnezeu peste inimile oamenilor locului.

Pesemne că în Cancelaria Divină s-a comis o eroare. Acolo se va fi planificat încă un dar pentru popoarele mari ale lumii – cel englez, cel francez etc. Se plăsmuia încă un erou supradimensionat pentru aceştia. Însă vreun funcţionăraş de acolo s-o fi îmbătat cu zghihară de Huşi ori cu altă licoare moldovenească şi astfel în Ţinutul Moldovei a fost pogorât Ştefănuţ blonziul din neamul Muşatinilor, cel numit mai târziu „cel Mare”. Şi apoi altfelitatea lui a zguduit întregul plai. Prin el noi, românii, am învăţat să judecăm lumea în alte proporţii, mai mari, la alte dimensiuni. Anvergura lui s-a simţit de la început. Cronicarul vorbeşte pe bună dreptate cu mândrie ca de un „sveti”, un sfânt: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti”.

Despre „păcate” mulţi români cârtesc şi astăzi, neînţelegând cum se potriveşte aceasta cu „binecredinciosul voievod”. Şi se zâmbeşte subţire pe seama „aventurilor” amoroase ale lui Ştefan şi a numărului de neveste şi ibovnice pe care le-a lăsat „îmborţoşate”. Iar bigoţii nu pregetă să-l condamne cu asprime, neţinând cont de faptele lui măreţe precovârşitoare ale bietelor „păcate”: Ce sfânt e ăsta cu atâtea păcate! Sunt moduri de a privi lucrurile din alte epoci şi de către alţi oameni, ciopârţindu-se cu foarfecele noilor mentalităţi vechile moduri de gândire.

Mai probabil este că moldovenii epocii lui Ştefan receptau cu mândrie potenţa ieşită din albie a voievodului, virilitatea lui care umpluse pământul Moldovei de copii. Un istoric al religiilor precum Mircea Eliade trebuie să fi fost încântat de aceasta, pentru că-şi confirma teoriile. Eliade şi mulţi alţi etnologi scriu despre virilitatea şi rodnicia căpeteniei din vechime ca semn al potenţei faptelor sale, al rodniciei domniei. Un stăpânitor impotent nu germinează nici în faptele sale – acesta era modul de gândire. Felul arhaic de cugetare este consemnat şi în Biblie: „Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mat. 7, 19-20).

Sigur, este greu să simţim răsuflarea sfântă a pământului ştefanian. În cronici şi documente lipsesc acele amănunte de multe ori revelatoare. Multe părţi din destinul său nu ne sunt dezvăluite. Apoi pseudo-certitudinile patriotismului politic şi şcolar au colbuit epoca şi pe domnitor. E dificil a ridica umbra măreţului voievod din povârnişurile şi smârcurile „podurilor înalte”, smârcuri şi povârnişuri rase de pe faţa pământului de urmaşii plăieşilor de altădată. Pe ici pe colo avem imaginea vremii. Ca, de pildă, din scrisele lui Ştefan către veneţieni: „Şi dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla: ori această ţară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor. Lucrul acesta, însă, nu-l voi face niciodată, vrând mai bine de o sută de mii de ori moartea, decât aceasta.” Dar, în genere, este greu să simţim îndumnezeirea pământului ţării de atunci, să ne închipuim o Moldovă împânzită de sate, de mănăstiri cu ţuguiele străbătând norii şi de cetăţi, fără aglomerările urbane de azi, doar cu turme de păcurari, cu tamazlâcurile de vite, cu polcuri de oaste şi chilii de sihaştri.

Însuşi voievodul, într-un moment greu al existenţei sale, anume omorârea tatălui, a urcat în munţi, la Putna, pentru marea jertfă a penitenţei la un astfel de sihastru – Daniil. Aceasta s-a întâmplat la 16 ani. Apoi avea să meargă toată viaţa, până ce tot acolo, la Putna în munţi, mai aproape de Dumnezeu, va fi înmormântat. Nu sunt un născocitor şi împodobitor de elegante mituri. Totuşi, am încercat să-mi închipui în aceste puţine rînduri pe Domnul Ştefan cel Mare, care „seamăn pe lume nu are”, cum spune cântecul, şi să luminez puţin oglinda vie şi transvie a Moldovei. Faptul acesta nădăjduiesc să mă justifice pe mine ca scriitor. Iară şi noi cu toţii, românii, prin pomenirea lui Ştefan, ne urzim şi reurzim an de an pe noi înşine.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist