Caută 
1 MIN
„M-au luat la refec şi colegii din facultate. Cică i-aş fi învăţat pe studenţi să redacteze rapoarte ştiinţifice în formă de haiku-uri, piramide, brazi de Crăciun şi steluţe. Mă aştept ca, peste şaizeci de ani, cine ştie ce băbuţă să scrie cereri la Casa de Pensii în formă de iepuraşi textuali şi, la nedumerirea firească a funcţionarei, să urle – Şiungu-i di jinî. Aşe mi-o predat paragrafu’ pi când ieram fatî colo, la Universitati!”
L-am întâlnit pe colegul meu de la Stilistică, Manciurin Ciungu, mergând dezorientat prin Universitate, cu mină descompusă şi privire rătăcită. L-am oprit şi l-am întrebat dacă totul era în regulă. „Nu e deloc OK!” a răspuns. A început apoi să se confeseze cu debitul verbal specific nevropaţilor: „Predau studenţilor filologi din anul al treilea un curs de stilistică practică, după modelul manualelor americane de profil. Sunt titularul disciplinei de fix două decenii. Pe vremuri o aveam programată la anul al patrulea, dar, de cund ne-a cuprins şi pe noi sistemul de la Bologna, ea a trecut la anul al treilea. Este important ca studentul să o parcurgă în intervalul terminal de licenţă, întrucât astfel învaţă normele de redactare a apropiatei sale lucrări de absolvire. De aceea, am fost mereu apreciat pentru curs. Toată lumea îl considera foarte util. De vreo cinci ani însă, ceva dubios se întâmplă. Percepţia discipolilor mei actuali nu mai are nimic în comun cu disponibilitatea hermeneutică a celor de odinioară. Lucrurile au scăpat complet de sub control. Cel mai mult mă chinui la capitolul dedicat paragrafelor. Cum trebuie scris un paragraf în general şi unul academic în particular? Răspunsul a atins nivelul maxim de nebunie, iar eu – te rog să mă crezi – nu sunt deloc responsabil pentru asta! Am explicat copiiilor din amfiteatru, cu o claritate, aş zice, situată dincolo de orice dubiu, că paragraful reprezintă dezvoltarea analitică a unei singure idei dintr-un întreg, dintr-o serie mai precis de idei legate logic între ele şi ilustrative pentru teza principală a eseului/ articolului/ studiului pe care-l creionăm. Un paragraf va fi deci revelator, limpede şi, pentru estetica paginii, dar şi pentru înţelegerea exactă a temei lui, nici prea lung, nici prea scurt. Am precizat totodată că, pentru armonia textului în ansamblul său, paragrafele ar trebui să fie aproximativ egale între ele. Aşa obţinem o scriitură simetric proporţionată şi judicios întocmită. Cum aş fi putut să-mi imaginez că aceste banale consideraţii didactice vor produce un tsunami universitar? Prima victimă am fost chiar eu. La lucrările practice pe care le solicit săptămânal (ca să-i obişnuiesc pe oameni cu sistemul de redactare), am primit cele mai neaşteptate construcţii textuale, configurate vreodată în pagină de-a lungul istoriei scrierii umane!”
Manciurin a suspinat din adâncul fiinţei şi a continuat trist: „Mai întâi m-am confruntat cu paragraful-fluviu, de opt pagini, al unui tânăr furios. I-am reproşat că nu a respectat regulile pe care le discutasem. S-a răstit la mine că ba da, le respectase cu asupra de măsură. Nu spusesem eu că paragraful trebuie să dezvolte o singură idee? Păi ăsta era el – omul unei singure idei care ţâşnea din străfundurile minţii sale precum ţiţeiul din pământ! Dacă nu-i dădeam zece, m-a ameninţat, avea de gând să protesteze la toate forurile superioare, mergând până la Dumnezeu, dacă s-ar fi dovedit necesar. Ulterior am recepţionat, ca pe un jet de apă rece în faţă, paragraful-propoziţie al unei fete agitate. Şi ea m-a luat la rost cu placa ideii singulare. Invers decât furiosul, studenta respectivă susţinea că deţinea prea multe idei, că mânca de fapt idei pe pâine. Cum să le exprime, într-un eseu, altfel decât prin propoziţii şi fraze succesive, aliniate ca paragrafe în sine? La rândul său, domnişoara mi-a sugerat că ar putea lua măsuri administrative drastice, dacă nu arătam obiectivitate. Mai fusese, striga, hărţuită de domni profesori libidinoşi şi în trecut, iar acum toţi dădeau cu subsemnatul. În fine, n-ai să crezi, un alt ins mi-a oferit foi albe drept lucrare de seminar, observând că, în baza indicaţiilor mele referitoare la estetica paginii, paragraful cel mai frumos ar fi fost acela nescris. Prin urmare, mă soma să-i apreciez originalitatea stilistică! Apoi, vai, problema s-a extins! Un tată nervos a venit la decanat şi a cerut despăgubiri morale. Îşi internase băiatul, studentul meu, la ospiciu. Se părea că tânărul dezvoltase obsesia numărării rândurilor paragrafelor pe ecranul computerului, luptându-se să le păstreze egale. A repetat gestul până când a înţepenit, cu un rânjet tâmp, dinaintea calculatorului. M-au luat la refec şi colegii din facultate. Cică i-aş fi învăţat pe studenţi să redacteze rapoarte ştiinţifice în formă de haiku-uri, piramide, brazi de Crăciun şi steluţe. Mă aştept ca, peste şaizeci de ani, cine ştie ce băbuţă să scrie cereri la Casa de Pensii în formă de iepuraşi textuali şi, la nedumerirea firească a funcţionarei, să urle – Şiungu-i di jinî. Aşe mi-o predat paragrafu’ pi când ieram fatî colo, la Universitati!”
Prorectorul cu chestiuni studenţeşti apăru brusc pe coridor, întrerupându-l pe Manciurin. A întrebat: „Tu eşti Ciungu?” „Da”, a mieunat profesorul. „Fi-ţi-ar paragrafele lu’ peşte să-ţi fie!” a mârâit cel dintâi, repezindu-se spre noi. Ciungu a zbughit-o ca un iepuraş (urmărit de alt iepuraş) în sezonul de împerechere.
Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
