Structuri diafane

Profesorul de Estetică Mario Răsare şi-a început examenul oral cu studentul Carpat Torente – de la masteratul de Teoria Literaturii – în trombă. „Prezentaţi-mi, vă rog, pe scurt, estetica structuralistă!” „Să mă refer, mai întâi, la partea lingvistică, saussuriană, ori să trec direct la etapa formalistă?” „Cum doriţi. Problematica ideologică este aceeaşi.” „Nu chiar!” a observat ferm tânărul studios. „De ce credeţi asta?” a întrebat, uşor surprins, esteticianul. „Păi, din două motive. Unul biografic-istoric şi altul pur teoretic. Primul: Saussure habar nu avea că devine părinte fondator pentru o poetică de mare impact cultural ulterior. Era un biet alcoolic introvertit care nu a catadicsit nici măcar să-şi aştearnă ideile pe hârtie. De unde să bănuiască faptul că dădea naştere structuralismului? A murit tânăr, trist şi izolat, fără nici o perspectivă. Noroc cu studenţii ăia ai lui care i-au publicat cursul de lingvistică generală din notiţele lor! Al doilea: pare absurd să tot legăm principiul limbii ca structură autonomă de cel ulterior, al literaturii ca formă autonomă. Ne referim la registre separate, cu reguli diferite, registre care – ce mai tura-vura? – nu se pupă, dom’ profesor…” „Interesant”, a comentat examinatorul, mult mai nesigur decât la debutul dialogului. „Nu v-am spus despre astfel de lucruri la curs…” „Ştiu că nu ne-aţi zis!” a comentat, categoric, Torente. „De aceea vă spun eu acum şi ar fi bine să vă notaţi, măcar pentru generaţiile viitoare de studenţi!” Mario Răsare, teleghidat parcă, s-a apucat să scrie pe hârtiile din faţa lui. „Prin urmare”, a continuat cu un ton gnomic junele Carpat, „a-l tot invoca pe Saussure în povestea complicată a structuralismului rămâne – iertaţi-mi micul joc tautologic, intenţionat desigur! – o eroare structurală. O inadecvare, mai precis. Nici măcar formaliştii nu mă conving extrem de tare că ar avea ce căuta aici…” „De ce?” a întrebat profesorul Răsare, sincer deconcertat şi cu pixul în aer, plutind diafan peste hârtii ca o pană de gâscă de pe vremuri. Pe faţa sa, stupoarea şi fericirea se amestecau într-un antagonism patetic.

Carpat şi-a dat capul pe spate, încruntându-se vag, aidoma savanţilor prinşi în clocotul gândirii. „Ei, pe acest palier, trebuie să recunosc, apar părerile mele personale, nefundamentate – încă! – ştiinţific.” „Nu-i nimic. Ziceţi, ziceţi, vă rog!” a replicat Mario impacientat, pregătit să-şi reia şirul notiţelor. „Domnule, formaliştii sunt nişte idealişti. Ei visează la o istorie a fomelor literare şi nu la una propriu-zis a literaturii, pe modelul bătrânilor impresionişti, aşa cum ne asigură liderul lor, Boris Eikhenbaum. Vor să dea viaţă materiei – mă refer, se înţelege, la materia textuală -, să pună carevasăzică suflet în maşinăria produsului literar brut, supralicint-ndu-i, chipurile obiectiv, îmbrăcămintea stilistică. |sta nu e structuralism!” „Dar ce este?” a rostit, cu glas tremurat, esteticianul. „Ca să fiu blând, spun că e chiar ceea ce afirmă ei că ar fi – formalism. Adică o hârjoneală simpatică şi inofensivă cu formele literarităţii, iar nu cu esenţele sale. Dacă aş fi ceva mai brutal, aş ţipa că, la mijloc, nu ar fi decât o mică farsă teoretică, o vrăjeală intelectuală, o utopie critică…” „Bine, şi atunci când se naşte de facto structuralismul?” „Ha-ha”, a râs, superior, studentul Torente. „Întrebare legitimă, dom’ profesor! Mă tem că răspunsul vă va paraliza intelectual…” „Şi totuşi, ziceţi-mi! Vă rog!” „Bine, atunci notaţi cu litere mari acolo: NICIODAT|!” „Niciodată?!? Cum se poate? Păi, umanitatea îl studiază şi îl predă de măcar jumătate de secol…” „Studiază şi predă o himeră!” a intervenit, tăios, Carpat. „O părere!” „Şi cu Roland Barthes ce facem? Cu Claude Lévi-Strauss?” „Ce să facem? Îi includem în aceeaşi linie a marilor visători. Amândoi îi trag cu homologia, autoinventata ştiinţă a similitudinilor. Cică segmentezi o structură în fragmente unitare (Strauss, referindu-se la mit, le numeşte miteme, cele mai mici entitaţi mitologice, cum ar veni, echivalentele lexemelor din lexicologie şi a fonemelor din fonetică) şi apoi, pe baza asemănărilor dintre ele, le recompui feroce (le articulezi, după Barthes) într-o nouă formă semnificantă…”

Torente s-a oprit interogativ. A adăugat flegmatic: „Comentaţi, vă rog! Se poate demonstra astfel, hocus-pocus, că structura respectivă ar avea viaţă proprie?” „Nu ştiu!” a replicat, cu onestitate, domnul Răsare. „Ei, dom’ profesor, vedeţi, de aia n-are ursul coadă! Vă prezentaţi lamentabil la examen şi acum sunteţi gata să aruncaţi vina asupra mea. Că aş fi intolerant, grăbit, obtuz, lipsit de empatie….” „Nu, nu!” a încercat Mario să se disculpe. „Nu vreau să aud scuze!” i-a retezat elanul, scurt, tânărul Torente. „Vă place să diluaţi ideea responsabilităţii academice. Pentru astăzi nu aveţi notă de trecere!” Profesorul căpătase o expresie disperată. A întrebat îngrozit: „Când aş putea să vin la reexaminare?”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi