Suprarealism cotidian

Multe dintre instituţiile patriei duduie de fefişti & seralişti. Până de curând, a făcut furori literatura de puşcărie în tiraje confidenţiale, dar de lux. Acum, mai lesne trece un prost prin urechile acului decât un ministru prin împărăţia lui KWJ. După ce a evadat dintr-o menajerie, o maimuţă s-a plimbat prin micul Paris. În Gorj, un glonţ rătăcit a nimerit în capul unui tânăr muncitor. De Crăciun, alt glonţ se oprise în şunca unui porc. Nu se ştie dacă la biserică s-a pus anunţ că în poligon se trage.

Nu ştiu câţi dintre cititorii acestui colţ de pagină au auzit de Jules Perahim (1914-2008), însă creaţiile acestui artist controversat mi se perindă tot mai des prin minte la aflarea unor ştiri precum cele deja pomenite. Lui Perahim, realitatea îi apare ca un nesfârşit catalog de contradicţii înşirate precum ochii falşi pe o omidă. "Aceasta nu e o pipă", caligrafiază René Magritte sub imaginea unei pipe. Bine, şi dacă pipă nu e, atunci ce e? Puşcă portugheză? Umbra unei idei? Trădarea imaginilor?

Mai aproape de faldurile suprarealiste în care stau învăluite lumea şi limbajul, Perahim îşi imaginează că o ditai musca stă pe-o ditamai căciulă, atunci când ilustrează vorba "a se simţi cu musca pe căciulă". Alteori, pentru a semnala ce se înţelege când zicem despre cineva că ar umbla cu capu-n traistă, artistul nu face risipă de imaginaţie în a presupune că e, literalmente, posibil să ne purtăm cu capu-n traistă. Realitatea pare ţesută din paradox şi contrast.

Trec zile, croite, parcă, anume, pentru a ilustra că până şi cea mai ridicolă dintre himere se poate materializa într-o fărâmă de realitate. E ca şi cum am trăi, de o vreme, nu ştim de când, într-un vis fără sfârşit, ca personaje izvorâte din orizontul incert al unui abis fără laţ: şcoala fabrică analfabeţi funcţionali, lupii sunt paznici la oi, legile nu mai au nici cap, nici coadă, urarea "să fii sănătos" înseamnă "vezi să nu mori cu zile!", politica şi noima sunt ca turcul şi pistolul, plagiatul e temelia unor cariere fulminante şi piatra de mormânt a entelehiei cu aripi de ceară, iar revoluţiile, reformele şi modernizările poartă, mai nou, aura tragediilor clasice. Vrem să ne îmbogăţim, fără să muncim. Complexul meşterului Manole a pus stăpânire pe toate mijloacele de producţie care alimentează produsul intern brut: "Ziua ziduia,/ Noaptea se surpa". Acest etalon suprem al muncii în zadar, sau, cum se mai spune, al muncii la stat, ne arată că, la noi, absurdul e ca la el acasă.

Dacă lărgim cadrul, observăm că relaţiile dintre oameni stau sub pecetea unui cinism fără leac. De te încumeţi să dai bineţe vreunui vecin la ieşirea din bloc, eşti săgetat cu priviri scormonitoare şi reci care te întreabă "Ce-ai cu mine, cetăţene?". E adevărat, nici vecinul nu mai e tocmai un vecin, ci un străin. Dispreţul e acum unitatea de măsură a distanţelor dintre indivizi. La serviciu, e mai dihai decât acasă. Cine se trezeşte de dimineaţă sapă groapa altuia, cine sapă groapa altuia departe ajunge. În acest climat de pace, încredere şi respect reciproc, ne perfecţionăm aptitudinile de homo homini lupus. Până să ajungem la pensie, dacă mai reuşim cumva să scăpăm cu viaţă până la pensie, ne întrebăm ce tot are lumea cu noi. Lume rea, bre, lume rea!

Cum orice parastas reuşit se încheie cu o colivă bună, tot astfel ne apropiem şi de capătul textului de faţă: familia şi copiii. N-am nimic cu nimeni şi îmi doresc, vorba lui Creangă, ca toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim! Nu-mi pot, totuşi, reprima o întrebare ispititoare: fiindcă tot ne iubim copiii şi familiile mai ceva decât pe noi înşine, de ce, Doamne iartă-mă!, le tot vorbim despre cât de grea e viaţa şi cât de răi sunt oamenii, despre cât de greu am dus-o noi (oricare ar fi acest "noi") şi, stai să vezi!, cât de nasol o vor duce ei, despre cât de tristă, groaznică şi lipsită de sens e această deprimantă existenţă? În fond, vorba poetului, putem îmbrăţişa şi alte puncte de vedere: "Pe o stradă lungă-scurtă,/ Un om se ducea venind./ N-avea cap şi n-avea gură,/ Şi mergea singur vorbind,/ Şi-n tăcerea lui profundă,/ Se-auzea bolborosind… // La lumina orbitoare,/ A unui felinar cam stins,/ Un poet citea-n picioare,/ Dar era pe burtă-ntins.// Şi în noaptea-ntunecoasă/ Soarele lucea pe cer,/ Iară eu cu barca-n casă,/ Mă plimbam ca un boier,/ Vedeam oameni de hârtie/ Şi cu dinţi de caşcaval,/ Dansau rumba pe o sârmă,/ Şi mâncau carne de cal".

Oare cine o fi poetul şi ce-a vrut să ne zică el?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi