Sursa Veronique şi racolarea lui Ursachi

Printr-un simplu exerciţiu literar, am putea reconstitui, fără să ne frământăm prea din cale afară mintea, identitatea "surselor" pe care securitatea le-a folosit atunci când a pus pe rol dosarului de urmărire a lui Mihai Ursachi. Căci aceste surse făceau parte din anturajul său apropiat. Bineînţeles că anturajul cuprindea şi câteva personaje feminine, unele chiar remarcabile. Am întrebat-o pe Ioana Diaconescu, autoarea volumului Mihai Ursachi în documentele securităţii, dacă a intrat în legătură cu aceste surse atunci când a redactat cartea. Mi-a mărturisit că da. Am întrebat-o cum arată aceste surse fără mască. Mi-a spus că şi astăzi sursele rămase în viaţă continuă să poarte mască. Am întrebat-o, de asemenea, dacă informatorii cu care a stat de vorbă au un sentiment de culpabilitate pentru delaţiunile pe care le-au făcut. Dintr-un sentiment de delicateţe, poeta a evitat să-mi răspundă tranşant la această întrebare, preferând o formulă ambiguă. Chiar dacă atunci răspunsul ei nu m-a satisfăcut, mai târziu, intrând eu însumi în legătură cu sursele care m-au urmărit i-am dat dreptate. Unele dintre ele au făcut-o din obedienţă, altele ca să parvină pe scara socială. Altele din invidie sau perversitate. Altele pentru că au fost şantajate. Prin ce sentimente au trecut şi prin ce sentimente trec şi astăzi, după atâţia ani de la închiderea dosarelor, nimeni nu ştie. Poate că unii dintre informatori au fost şi au rămas oameni sensibili, dar slabi de caracter. Şi faptul acesta i-a făcut să nu se afişeze prea mult în public. Alţii însă sunt oameni fără scrupule şi caută să ţi se bage şi azi în suflet, fără nici cea mai vagă remuşcare. Sunt, desigur, şi informatori, cu ştaif, bine şcoliţi, oameni provenind din cercurile lumii noastre culturale. Mulţi dintre ei s-au ascuns un timp după căderea regimului comunist, apoi au revenit în viaţa publică, transformându-se în anticomunişti cu state vechi, în regalişti foarte vocali, în susţinători şi adepţi ai partidelor istorice şi ai statului de drept. Analizându-le comportamentul, nu poţi să nu te întrebi: oare într-adevăr oamenii ăştia şi-au schimbat convingerile fără să se deconspire sau au primit din partea noilor organe o altă misiune?! De unde atâta intransigenţă? Atâta radicalism?! Atâta luptă pentru o justiţie independentă?!

Se spune că în perioada anilor nouăzeci, PNL-ul şi PNŢCD-ul aveau mai mulţi informatori infiltraţi decât partidul lui Iliescu. De ce, din simplul motiv că acesta era controlat, pe când partidele istorice, renăscute în mod miraculos imediat după Revoluţie, nu. Dar asta e deja o altă poveste. Să revenim la ale noastre.

Urmărirea lui Mihai Ursachi a început la data de 9 februarie 1973, când i-a fost deschis un dosar la securitate. Motivul este unul destul de ciudat, şi într-un fel inexplicabil până astăzi. Precizăm aici că lui Mihai Ursachi i s-a deschis dosar pe motiv că fiind racolat ca informator, racolarea s-a făcut "la data de 25 octombrie 1971", deci cu aproximativ doi ani mai devreme, poetul ar fi furnizat organelor "note informative fără valoare şi cu mari insistenţe", "dovedind că nu este sincer şi nu doreşte să colaboreze ". Oare aşa proceda în general securitatea, suspectându-şi oamenii pe care-i recruta sau urmărirea aceasta avea scopul de-a ascunde urmele informatorilor aflaţi în slujba ei, tocmai pentru a-i face să devină cât mai credibili şi a-i propulsa într-o misiune mai înaltă, în ţară sau în afara graniţelor ţării, cum s-a întâmplat, de altfel, în cazul unui Petre Dumitriu, poate şi Dumitru Ţepeneag,Virgil Tănase, Nicolai Constantin Munteanu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion etc., etc. Chiar dacă ar fi primit o astfel de misiune, pentru a putea pleca din ţară, nu cred că poetul ar fi onorat-o.

Ceea ce ştim despre dosarul lui Ursachi e faptul că el a fost deschis în urma unor note informative furnizate de informatoarea Veronique, datate din perioada în care însuşi Mihai Ursachi era informator. Mărturisesc că am vrut să aflu mai multe amănunte de la poeta Ioana Diaconescu despre identitatea acestei Veronique. Poeta s-a mulţumit să-mi sugereze ideea că Veronique a fost una dintre amantele lui Mihai Ursachi. Cum au fost şi multe altele. Aceasta era, de altfel, metoda curent folosită de securitate pentru supravegherea unor subiecţi. Unii se pricopseau cu câte o amantă, alţii mergeau şi mai departe, şi chiar dacă aflau cine îi turna, se căsătoreau cu femeile ce le fuseseră trimise plocon de către organe cu scopul de a-i supraveghea. Se pare că sindromul Stockholm, în variantă kaghebisto-securistă, funcţiona avan la lettre în comunism.

Legat de Mihai Ursachi, ar fi fost interesant să vedem documentul care a stat la baza recrutării sale. În dosarul lui Ursachi, un astfel de document nu apare. În cazul dosarului de urmărire a poetului Cezar Ivănescu, colegul său de generaţie, un astfel de document există. Racolarea lui Cezar Ivănescu a fost făcută în 1961, la Iaşi, după o testare prealabilă. Ceea ce şochează însă în dosarul său, e faptul că autorul La Baad-ului a fost cooptat să-i urmărească pe proprii săi colegi de studenţie: cinci sau şase la număr, printre care poeţii Mircea Ciobanu şi Dan Laurenţiu. Racolarea s-a făcut în urma unor investigaţii îndelungi, începute în perioada când Cezar Ivănescu era încă elev la liceul din Bârlad, unde împreună cu alţi patru colegi au recitat într-un cavou poezii din Rilke şi "Deşteaptă-te române". Poetul a fost racolat în urma notei informative făcute de lt. Maior Nuţă, în care acesta afirmă că "numitul Cezar Ivănescu este un element inteligent, cu spirit de sesizare, modest şi sociabil" şi că recrutarea lui poate fi făcută "prin metoda convingerii şi a liberului consimţământ". Dar asupra racolării lui Cezar Ivănescu voi reveni. Din economie de spaţiu, mă voi concentra doar asupra dosarului lui Mihai Ursachi.

Apare şi în dosarul său o recomandare sau caracterizare, aparţinând informatoarei "Carmen": "Nu este uşor de definit o sursă complexă cum este cea a poetului Mihai Ursachi. În ce mă priveşte, îl cunosc de cincisprezece ani, de pe vremea când era student la Facultatea de filozofie. Încă de pe atunci m-a impresionat sensibilitatea lui literară, profunzimea gândirii şi agerimea minţii sale, însuşire care-l caracterizează şi azi. Este un om superior ca intelect, foarte dotat, în acelaşi timp greu de pătruns. N-am ştiut niciodată şi nu ştiu nici acum ce e în capul lui. E, de altfel, un om singuratic, în ciuda prietenilor şi prietenelor cu care se afişează, om care trăieşte într-o lume a lui proprie, la care cred că nimeni nu are acces, un om, într-un anumit sens, dificil, care trebuie, pentru valoarea lui, acceptat aşa cum este".

Această notă informativă, redactată în urma solicitării exprese a tov. colonel Ionescu Dtru, datată Iaşi, 22 XI, 1971, deci după două luni de la racolarea sa, a jucat un rol important în destinul de urmăritor şi urmărit al lui Mihai Ursachi. Urmare a acestei note, securitatea l-a privit mult timp ca pe un geniu şi i-a înghiţit toate hachiţele nu numai în perioadă cât a funcţionat ca sursă, ci şi după începerea urmăririi sale. Unii ofiţeri care primiseră misiunea să-l urmărească l-au protejat, percepându-l ca pe un geniu. Alţii vrând să smulgă informaţii i-au stimulat apetitul bahic, până s-au alcoolizat şi ei, continuând să fie fascinaţi de personalitatea sa.

Nu acelaşi lucru am putea spune despre informaţiile furnizate de sursa Veronique, ale cărei note scrise dezlânat au avut un efect invers. Din notele transmise de Veronique, rezultă faptul că poetul ţinea legătura cu foştii deţinuţii politici pe care i-a întâlnit în perioada detenţiei sale la Jilava, Sergiu Al George, Noica, Nichifor Crainic ş.a. Sursa Veronique informează organele că la închisoare poetul ar fi intrat în legătură chiar şi cu secta "Închinătorii lui Satan". Nu e de mirare, deci, că în urma unor astfel de denunţuri, poetul a devenit suspect.

"Ioana Diaconescu – scrie Al. Călinescu în prefaţa cărţii – are perfectă dreptate să insiste asupra faptului că Mihai Ursachi era extrem de prudent, chiar mefient, păstra distanţele şi vorbea cât mai puţin. Ştia că e urmărit, ştia că oricând i se poate înscena ceva."

Într-adevăr, Mihai Ursachi şi-a jucat atât de bine rolul, vorbind uneori şi în dodii şi jucând la două capete, încât a reuşit să inducă în eroare nu numai organele securităţii, ci şi pe oamenii care i-au fost apropiaţi. Nimeni din anturajul său n-a avut nici cea mai vagă bănuială că poetul semnase un pact cu organele, nici înainte de emigrare în SUA, nici după revenirea sa în ţară.

Influenţa lui în rândul tinerilor era atât de mare, încât disidenţa ieşeană formată în jurul lui Dan Petrescu, Al. Călinescu, Liviu Antonesei l-a avut dacă nu ca idol, atunci măcar ca model.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist