Tarabe şi viespi

Grigore Vieru nu a murit. După cum nu au murit nici Eminescu, nici Blaga, Nici Arghezi, nici Bacovia, nici Ion Barbu, Nici Nichita Stănescu, nici Marin Sorescu, nici Mihai Ursachi, nici Emil Brumaru, nici alţi poeţi mai vechi sau mai noi din spaţiul românesc, precum şi de pe alte meleaguri. Ei trăiesc şi acum şi respiră undeva aici, printre noi, trăiesc prin poezia pe care au scris-o. Şi, în general, în ciuda celor ce se spun, oamenii nu mor, ci se duc să-şi trăiască viaţa postumă într-o lume paralelă, inaccesibilă simţurilor noastre, într-o lume a formelor fără fond, în care, totuşi, există multă poezie. Dacă simţurile noastre ar fi ceva mai ascuţite, am putea traversa din când în când, mai ales în momentele de graţie, această graniţă, şi a respira, la modul ideatic, desigur, alături de ei. Dar eu sunt de părere că e mai bine că nu putem ajunge până la ei, pentru a le tulbura somnul cu gândurile şi dorinţele noastre mereu neîmplinite. Însă blândele animale, cum foarte frumos spune Lucian Blaga, au simţuri mult mai ascuţite decât noi, astfel că, prin intermediul lor, au acces la lumea de dincolo şi, de ce nu, dincoace de noi. Cel mai bun exemplu în acest sens sunt câinii, cei mai buni prieteni ai omului. Mirosul lor e atât de dezvoltat încât le relevă, odată cu prezentul, atât trecutul, cât şi viitorul unui lucru. De pildă noi, dacă am avea acuitatea vizuală la fel de dezvoltată pe care o au câinii în sfera simţurilor olfactive, atunci am putea vedea un obiect situat la distanţa de 5 000 de kilometri faţă de noi, la fel de clar cum îl percepem acum la distanţa de 50 de metri. Înarmat cu aceste gânduri am umblat din dimineaţa prin oraş, încercând să refac harta psihologică a deplasărilor în spaţiu a câtorva mari poeţi, începând cu Alecsandri şi Eminescu, şi terminând cu George Topârceanu, Nicolae Labişl, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, şi Emil Brumaru, ce s-au perindat prin dulcele nostru târg aşezat pe şapte coline. Aproape că nu există o piatră în Iaşi care să nu fi fost călcată în picioare de unul din marii poeţi ai acestui neam. Respiraţia şi poeziile lor s-au topit în asfalt şi s-au imprimat pe ziduri. În orice loc şi în orice anotimp Iaşul respiră poezie. Iar în toamna aceasta tulbure, plină de neguri şi de presimţiri sumbre, mai mult ca niciodată. De aceea preumblând-mă prin oraşul potopit de toamnă murmur în gând versurile năpădite de tristeţe şi resemnare ale lui Arghezi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…”

                                                *

Străzi lăturalnice. Gângurit de porumbei. Fum de frunze moarte. Copaci potopiţi de nostalgie, topindu-se în peisajul autumnal. Bătrâni şi copii. Iederă beată căţărându-se pe ziduri. Pedalând în ritmul uşor schimbat al versurilor bacoviene, îngân cuprins de o stare euforică: „Adio, pică frunza/ şi-i galbenă ca tine…” Apoi, după o pauză de respiraţie, încercând să răspund în zadar la întrebare, intru parcă în delir: „Şi spune-mi de ce-i atâta toamnă/ şi frunza de ce pică?”

                                               *

La Ciric, pe bicicletă. Apă, frunze căzute, toamna în toată splendoarea ei. Si o broscuţă ţestoasă stand la soare pe o buturugă umedă.

*

Simt în mine ceva puternic, ceva foarte vechi, ca un fel de zeu plămădit din cenuşă sau din lut, un zeu pe care oricât ai încerca nu-l poţi clinti din loc. Acest „ceva” primordial, ce pare să aibă greutatea vidului, e cheia de boltă a conştiinţei mele, o cheie care mă lasă să întrevăd, fie şi pentru o fărâmă de clipă, o parte din misterul lumii ce se află dincolo de noi.

                                                           *

Poezia lui George Bacovia, ca de altfel şi poeziile alor mari poeţi ai secolului douăzeci vibrează în prezent, la fel de tulburător ca şi atunci când a fost scrisă. Vă propun, în acest sens, să recitim împreună Amurg, scrisă în 1914, la Bucureşti, pe Terasa Oteleşanu, la începutul Primului Război Mondial, şi publicată abia în 1930, cu puţin înainte de izbucnirea crizei economice mondiale, ce a zguduit din temelii lumea capitalului:

„Trec burgheze colorate
În cupeuri de cristal –
E o veşnică plimbare,
Vălmăşag milionar…

Şi pe publice terase
Plâng viori sentimental…
E parfum, bomboane
Şi desfrâu de lupanar…

… Dar notează-n cartea vremii
Filosoful proletar:
Greve, sânge, nebunie,
Foame,
Plânset mondial…
Pe când lasă-amurgul flăcări
Pe-un final ce se anunţă
Pe-un decor miliardar…”

Amurgul lui Bacovia se potriveşte ca o mănuşă vremurilor pe care le trăim. Trebuie să schimbăm sau să mai adăugăm nişte cuvinte, cum ar „pandemie”, „restricţii”, „consecinţe” etc. etc. În rest, în Amurgul bacovian avem de toate şi greve, şi sânge, şi nebunie şi desfrâu de lupanar.

                                                *

Într-un interviu, F. M. Dostoievski spunea că războiul dezvoltă iubirea fraternă, o împrospătează şi-i apropie pe oameni, obligându-i să se respecte unul pe celălalt. Pe când o pace îndelungată scoate la iveală tot ce e mai rău în om, invidia, necinstea, laşitatea. Autorul Amintirilor din subterană mai afirmă că, în perioada de pace, ştiinţa şi arta lâncezesc şi că ele se regenerează „întotdeauna în perioada imediat următoare încheierii războiului”, iar sufletul omului se perverteşte, devenind dur, feroce, dar şi extrem de lunecos. „Inima oamenilor – spunea Dostoievski – nu e decât un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul.” Omul călduţ, omul care nu vibrează la durerile şi nedreptăţile semenilor, ci se complace într-o stare de lâncezeală şi de cuminţenie aparentă, nu îi e pe plac Domnului. „Ştiu faptele tale, răsună cuvintele Atotputernicului în Apocalipsa lui Ioan, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” Oare cuvintele Apocalipsei lui Ioan reproduse şi în scrierile lui Dostoievski se referă la omul modern şi postmodern şi la societatea consumeristă sau, poate, la cea corporatistă, lipsite de credinţă şi de impulsul metafizic sau la societatea umană în general? Dar oare războaiele, războaiele pustiitoare sunt trimise de Cel de Sus pentru resetarea din timp în timp a omenirii? Sau poate că însăşi omenirea, bântuită de un instinct de autoconservare, se resetează de la sine putere, pentru a prinde din nou vlagă?

                                  *

Să nu ne îmbătăm cu apă rece: Statul de drept, corectitudine politică nu sunt altceva decât simple vorbe în spatele cărora se ascund interesul şi setea de putere. „Trăind din politică şi prin politică… politicianistul e capabil de a falsifica totul”, afirma Eminescu. Şi tot el, adaugă apăsând degetul pe rană cu multă amărăciune: „Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” Din păcate trăim într-un astfel de moment, în care politicienii decid la nivel global şi dau indicaţii dintre cele mai aberante, invocând „corectitudinea” şi morala politică. Brusc pentru ei, banii au căpătat miros. În urma acestor decizii, întreaga lume a fost dată peste cap.

                                                *

Visez la o lume cum e cea din poemul Către Hypnos de Nichita Stănescu: „Ei se năşteau dormind;/ Creşteau dormind, se îndrăgosteau/ dormind şi nunta/ şi-o celebrau în somn (..)/ Femeile lor năşteau în somn,/ iar ei, cu toţii, îmbătrâneau/ în somn/ şi mureau astfel.//Tineri dormind, le luau locul/ în vis…” În această lume a lor „Păsările zburau dormind,/ peştii înotau dormind./Caii galopau în somn/ şi toamna/ în vii, se coceau struguri/ de vis”. Nimeni dintre cei aflaţi sub vraja somnului nu voiau să se trezească, aceasta fiindcă trezirea presupunea revenirea la ordinea şi la vechea lor formă, şi probabil, şi la vechile lor obiceiuri, de care le era, probabil, silă. De aceea ei „trăiau în vis/ şi chiar şi arborii/ ca să-i adumbrească trebuiau mai întâi să adoarmă/ putând numai astfel să-şi zvârle/ peste trupurile lor întregi/ şi umbra şi rădăcinile lor.” Nimeni nu voia cu nici un chip să se trezească, şi, la drept vorbind, pentru ce s-ar fi trezit, odată ce ştiau că – vorba cuiva – „nu somnul raţiunii, ci somnul naţiunii naşte monştri?” Fiecare dintre ei prefera să rămână pradă propriului său vis.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist