Teapa canalului

Pentru că simulacrul, de virtuţi şi de calităţi, nu poate fi regizat până la cele mai mărunte detalii şi nici supus unui neistovit control, clipă de clipă, ochiului şi urechii atente nu le vor scăpa acele mici eclipse care sparg pojghiţa măştii, trădându-l pe impostor. El însuşi se pune în dificultate, nu alţii, nu „celălalt”: pentru că imaginea de sine, oferită calp acelora, e una precară, căznită, de aceea, fireşte, vulnerabilă, nerezistentă în durată.

Adevărul acesta rămâne valabil şi în condiţiile comunicării publice, mediatice, sub toate formele de jurnalism: scris, audio, video. Dar nu despre identitatea stilistică, individuală, a gazetarului, a omului de radio, a teleastului vreau să scriu aici, în orice caz nu despre ea în primul rând. Pentru că există şi o amprentă culturală, de atitudine, limbaj şi stil, dar de palier supraindividual, colectiv, de echipă, definitoriu (în bine sau în rău) pentru aceia care o compun şi o reprezintă în câmpul emisiei şi receptării. Şi nicăieri altundeva nu este mai perceptibilă această pecete cu emiţător plural (numai în parte vizibil) decât în televiziune. Neîndoielnic, destui naivi iau chipurile de pe ecranul tv., cu mimica şi gesturile lor (body language), asociate gurilor rostitoare, întreg ansamblul văzut drept sursa propriu-zisă a tot ce ajunge la receptor, adică la noi, publicul acelei televiziuni. E limpede, însă, că a gândi aşa e mult prea simplist. Şi, de cele mai multe ori, de-a dreptul fals.

Vor fi fiind ei, cei de pe ecran, star-uri (sau numai „star”-uri antifrastic) de o invidiabilă, cel puţin în ochii multora, vivacitate a prezenţei lor ca imagine (deşi, adesea, e o vioiciune mimată doar); totuşi nu sunt decât angajaţi ai unor şefi sau patroni, de evaluarea cărora depind consecvenţa şi stabilitatea menţinerii lor în prim-planul popularităţii. Şi asta e valabil pentru toţi, dar cu consecinţele cele mai grave în cazul atâtor mercenari năimiţi să „cânte” nu orice le-ar trece lor prin cap, ci doar ceea ce convine şi place mai marilor lor, de obicei nimic altceva decât ce li se comandă de către şefi. Un statut moral de subalterni ultradocili, ce nu poate fi decât pervertitor în planul profesionalismului, pentru că un atare „contract” suferă de o hibă morală de nevindecat: e incompatibil cu adevărul, presupune din start nevertebrarea, o adaptabilitate lichelistă, cabotinajul aerelor de „obiectivitate”. Nici nu contează cine şi cui i-a făcut mai întâi avansuri celuilalt, de pildă, ridicole „star”-uri gen Gâdea ori Badea, „Profesorului” Voiculescu-„Felix”-Varanul, sau invers? Ei sunt gladiatorii plătiţi să-şi apere patronul şi congenerii, scoţându-i basma curată în arena mediatică, iar el boss-ul protector, cel care le pune la dispoziţie scena necesară câştigării laurilor de vedete ale unui public uşor de dus de nas, în special atâţia pensionari naivi, răspândaci în neştire ai toxinelor anteniste. Şi nu e nevoie să le comande el, patronul-şef suprem, litera discursului lor de pe ecran, că „băieţii” se mobilizează şi singuri, debordând de un onctuos super-devotament (şi zel), până la superlativul insuportabil al unui involuntar efect exact opus celui scontat.

Dădusem, de pildă, comutând canalele, peste ştiri şi comentarii la A3, despre completurile de cinci judecători trase la sorţi (pentru a câta oară?) la ÎCCJ, cam aşa formulate: pe cine lovesc completurile, cele pentru procesele lui Dragnea şi Tăriceanu, denunţate, atenţie, că sunt… intacte. Chiar şi din această, a mea, consemnare a unor astfel de detalii de limbaj, se simte sau nu mercenariatul? Unde e „rana” pe care trebuie pus degetul? Păi, să vedem: de ce, în optica lor, a celor de la A3, o ştire despre completurile care-l nemulţumesc mereu pe Dragnea trebuie să vină la pachet cu ideea de lovire? Pur şi simplu, pentru că misiunea lor, la astfel de televiziuni ca A3 şi RTV, este să ţină ideea de tragere la sorţi a completurilor sub semnul suspiciunii, până în pânzele albe. Altfel spus, mai pe şleau, până ce „eroii” lor, Dragnea şi Tăriceanu, vor avea judecătorii pe care şi-i doresc ei, nu e clar? Acolo, în astfel de tipare prefabricate tendenţios, sunt simptomele nozeabondului servilism al întregii reţele de simbriaşi hiperzeloşi, precum cei cu meclele de pe ecran şi până la redactorii şi şefii, nevăzuţi, din culise. O solidaritate subterană, dar certă, care ar trebui să pecetluiască, în ochii publicului lucid, adevăratul certificat de sănătate sau, dimpotrivă, de gravă maladie care nu poate să nu afecteze profesionalismul şi imaginea care le este atât de scumpă manipulatorilor prin imagini.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar