Telefonul fără fir

Puţini mai cred azi în acţiune, în fapte, în dovezi. La putere acum sunt textul şi imaginea. Dacă ai putere de convingere, charismă, ştii să mânuieşti cuvintele, scrii bine sau ai câţiva susţinători care să facă aceste lucruri pentru tine, îţi poţi produce propriul adevăr. Sau dacă ai bani şi găseşti un guru în marketing şi public image, poţi ajunge oricine şi oricât de sus vrei. Nu mai vorbesc de cazul în care ai rude sau prieteni în poziţii cheie, asta e de la sine înţeles. N-o să intereseze pe nimeni că nu poţi să baţi un cui, ori că nu ai făcut nimic relevant niciodată, că eşti semianalfabet, dacă reuşeşti să transmiţi oamenilor un „feeling” de încredere, de putere, eşti pe cai mari. Sunt atâtea exemple dintr-o mulţime de domenii, că ameţesc numai când mă gândesc. Criteriile de selecţie nu mai sunt demult pe bază de competenţă, cred că ultimii competenţi pe posturile importante din România au fost până în anii ’90. Odată cu intrarea în mileniul 3 şi invazia digitalizării, totul a devenit editabil, inclusiv oamenii, pentru că totul trece prin filtrul virtual. Practic dezorganizarea în care a ajuns România azi e cauzată de lipsa totală a criteriilor eficiente de selecţie a oamenilor din posturi cheie, a pierderii totale a contactului cu realitatea din teren, cu faptele concrete.

Cu greu m-am convins de acest lucru şi pot să spun că am făcut-o abia acum definitiv. Nu cred că mai este cale de întoarcere de pe acest drum. Între fapta concretă şi persoana de la capătul celălalt al „firului” care să afle despre ea va fi mereu un lanţ întreg de domenii, specialişti în comunicare şi „vizionari” care o vor interpreta cum vor crede ei de cuviinţă şi vor transforma originalul în ceea ce cred ei că e bine, în adevărul lor. 1+1 nu mai fac 2, adevărul palpabil a căpătat o mie de interpretări şi mai bine te laşi păgubaş să îl mai prezinţi, nu te va crede nimeni.

Să dau un exemplu banal şi la îndemâna oricui. Pe reţelele de socializare apar zilnic imagini mirifice cu locuri din alte ţări prezentate ca fiind din România. Nimeni sau foarte puţini au vreo bănuială că e fake, vezi doar o groază de like-uri şi de concluzii apreciative: „Ce frumoasă e ţara noastră!”

M-am certat într-o zi cu un individ care postase o imagine de prin China cu nişte serpentine de vis din munţi de o frumuseţe covârşitoare şi scrisese mai jos: „Iată Cheile Bicazului toamna!” Avea peste 200 de like-uri şi nu ştiu câte comentarii elogioase. Vă daţi seama cât de prost a căzut remarca mea seacă: „Poza nu e din Cheile Bicazului…” Am zis asta pentru că ştiu zona foarte bine, am fost acolo de zeci de ori în diferite anotimpuri, ştiu fiecare curbă, serpentină, stâncă, ştiam ce vorbesc. Degeaba. Am fost copleşit de zecile de apostrofări care mă făceau în toate felurile, inclusiv că nu sunt patriot, că nu-mi iubesc ţara şi altele asemenea. Am căutat prin calculator şi am postat drept răspuns câteva poze reale din Cheile Bicazului făcute cu mâna mea şi o hartă unde nu se regăseau nicăieri serpentinele chinezeşti. Evident că frumuseţea nu era nici pe departe la fel de percutantă precum cea din poza „originală”… Degeaba, absolut degeaba. Am fost catalogat drept nihilist, un băgător în seamă, un necunoscător, unul care îşi dă şi el cu părerea aiurea… Am lăsat-o baltă, ce rost mai avea.

Am realizat că odată opinia formată în mintea cuiva este aproape imposibil să o mai schimbi, să îi mai deturnezi înţelesul către realitate şi adevăr. Pentru că omul s-a obişnuit să accepte necondiţionat tot ce îi face plăcere şi să refuze cu obstinaţie tot ce îi perturbă această plăcere, chiar dacă acel ceva este tocmai adevărul. O minciună plăcută e mult mai uşor acceptată decât un adevăr incomod. Iar când omul a intrat pe acel culoar, intră şi în starea de respingere totală a oricărei opinii diferite. Din acel moment el nu mai doreşte să vadă altceva decât ceea ce a ales să vadă. Iar asta se întâmplă la scară uriaşă pe întreg mapamondul datorită accesului uşor la informaţii.

Şi toate astea se întâmplă în detrimentul faptelor, a acţiunilor concrete, a realizărilor din teren. Alegem doar de la distanţă, din „feeling”, de la prima impresie şi ni se pare că suntem importanţi şi atoateştiutori. Dacă vezi din maşină o pisică moartă în mijlocul drumului nu opreşti să o dai la o parte ca să nu fie făcută chisăliţă de următoarele maşini, ci treci mai departe, iar cu prima ocazie postezi un mesaj pe Facebook care va primi o sumedenie de comentarii dintre cele mai diverse şi al căror rezultat va fi un mare NIMIC. Absolut nimic. Pisica va putrezi pe drum şi va fi făcută una cu asfaltul de sutele de autovehicule ce o vor toca mărunt. La capătul firului invizibil al comunicării virtuale nu se concretizează niciodată nimic. Bănuiala, opinia neavizată şi minciuna formează împreună un adevăr, dar cu care nu poţi fierbe nicio ceapă, asta e realitatea.

De ce să ne mai mirăm atunci că de 31 de ani de când ne-am rupt de comuniştii atât de urâţi, nu am făcut nici măcar un sfert din câte au făcut ei? Regretatul Petre Ţuţea spunea „Ceauşescu a condus România timp de 24 de ani. (…) Nu ştiu dacă, păstrând proporţiile, există performanţe asemănătoare în istorie – poate Ramses cel Mare! 24 de ani amărâţi, răstimp în care a plătit datoriile şi a dublat populaţia urbană! De fapt, este incredibil! Dacă ştiţi despre ce vorbesc, veţi vedea că performanţele lui Ceauşescu frizează imposibilul. Şi, peste asta, a păstrat DEMNITATEA acestui POPOR DE… TÂMPIŢI!”

Eu aş adăuga că Ceauşescu a reuşit să păstreze contactul poporului cu realitatea, dar odată cu „invazia” democraţiei acest contact s-a pierdut din ce în ce mai mult până a ajuns istorie. Ne credem valoroşi comentând din faţa calculatorului, dar când e vorba să mişcăm un pai în faţa casei răcnim ca din gură de şarpe că nu e datoria noastră să facem asta, ci a celor pe care noi i-am ales. Valoarea noastră rămâne doar în vorbe, şi acelea agramate…

Briscan Zara este scriitor şi publicist