Teleormanul dialectal

Puţine posturi de televiziune nu au prezentat, cu repetiţie, fraza în care D-Sa foloseşte forma de persoana a treia singular a perfectului compus de la indicativ pentru forma de persoana a treia plural a verbului (a) repune, frază pe care o reproducem după internet, cu grafia clarificatoare de pe sursă: "Întâlnirile au fost bune, iar după părerea mea, toate aceste întâlniri, toate aceste discuţii A REPUS România pe harta mondială, având în vedere…". Mai ceva: unele posturi parcă au folosit chiar un soi de încetinitor pentru ultima parte a secvenţei pe drept incriminată ("toate aceste discuţii a repus România pe harta mondială").

► Hăţişul frazelor ceva mai lungi aduce în vorbirea Doamnei V.V.D. (şi în atenţia onor publicului) încurcături în ceea ce priveşte categoriile gramaticale număr şi caz: semnalăm câteva (tot de pe internet, fără să ne asumăm realitatea, dar, în special, exactitatea): "Sunt convinsă că niciun român, din nicio regiune a ţării nu au fost mândri când dumneavoastră aţi susţinut acest lucru"; "În perioada următoare investiţiile şi dezvoltarea companiei va continua", "Niciun român i-ar fi ruşine să vă răspundă, cu atât mai puţin premierul României". Ba, D-Sa greşeşte, prin elipse, chiar în fraze în care dă explicaţii în temă: "Am avut aceste greşeli, dar a greşi este omenesc. Nu sunt importante greşelile de exprimare pe care le-am avut şi le recunosc, pe care le regret".

► Protestanţii. Fără aparenta scuză a lungimii stânjenită de prea-plinul gândirii, se pune problema lexical-semantică a ceea ce lingviştii numesc "la place occupée": "Nu ştiu dacă în vreo ţară europeană o femeie jandarm poate fi bătută cu atâta bestialitate de către protestanţi" se pronunţă aceeaşi Doamnă (/google.com/). Îţi trebuie cultură, nu glumă, ca să ai fiorul blocant al evitării confuziei provocate de adoptarea, cândva, de către vechii protestatari religioşi din Franţa, a germ. Protestant (< latină), preluat de noi din franceză, limbă ce foloseşte, paralel, adj. subst. protestataire (derivat savant de la protester), pe care l-am preluat de asemenea, iute şi degrabă, spre paguba indecişilor pe bază de alfabetizare mai subţire. Dar renunţăm la ale savanţilor, pentru a vedea ce e cu dezacordul în materie de perfectul compus.

► În zona Teleormanului, muntenească dialectal la nivelul vorbirii, forma specifică a verbului auxiliar (a) avea de la perfectul compus, pentru persoana a treia singular şi plural este, invariabil, a: "el/ei a făcut", "el/ei a jucat". Dăm un exemplu (literarizat fonetic) dintr-un text din Mihăeşti, din zona Roşiorilor de Vede: "Când a văzut ei pâinea…" (Texte dialectale Muntenia, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 355). Dar nu este vorba doar de această formă verbală; în graiuri din zona în discuţie există şi alte… identităţi formale de aceeaşi factură gramaticală; exemple: "venea nemţii,… umbla nemţii" (vol. cit., aceeaşi pagină): "Dar ei îmi spune: «Măi Savule, tu ai curaj să intri aicea, mă, la ăştia?»"; "Ăia nu cuteza, că-i era frică"; "Vine ele, când vine ele, nevastă-mea şi cu două surori ale ei, şi pune mâna acolo la leucă…" (exemple din localitatea Plosca, tot din zona copilăriei şi a primei perioade a activităţii Doamnei Prim-ministru; vol. cit., p. 372-374).

► Nu că restul românimii (dialectale) ar vorbi fără abateri de la gramatica Academiei şi de la DOOM; din contră, de exemplu, pentru perfectul compus, moldovenii au forma invariabilă o pentru singular şi plural "el/ei o făcut", singurii care fac distincţia fiind unii ardeleni, cu "el o făcut/repus" – "ei or făcut/repus". Dar nu ne putem lua după dânşii şi nici nu-i recomandăm aşa ceva mai ales Doamnei pe care unii chiar o scuză: "Probabil că de ce vrei să fii atent, şi să nu faci dezacorduri, psihologic chiar ţi se întâmplă. Dar, şi dacă ar fi aşa /ba bine că nu!/, eu cred că foarte important este cum guvernează un prim-ministru şi nu participarea la olimpiada de limba română" (/orange.ro/). Însă altă doamnă, tot sus-plasată, cu probleme acute şi frecvente de ortografie (Maria G.), se laudă că ar fi fost chiar olimpică (la literatură?).

► Balerine cu platfus? Soluţia ar fi în altă parte şi din altă direcţie: dacă nu faci faţă emoţiilor sau năzbâtiilor (imputate) calculatorului, te retragi sau nu te bagi. Pentru a te exprima performant îţi trebuie har, simţul limbii, ce poate fi şi cultivat. Se ştie (şi am constatat şi personal) că locuitorii din provincia autonomă italiană Valle d'Aosta vorbesc, paralel, limbile italiană şi franceză (ambele oficiale). Dar un localnic, lucrător în pădurile elveţiene, vorbeşte, la lucru, şi germana. Oare ai noştri nu pot schimba măcar registrul dialectal cu cel literar, în funcţie de spaţiul comunicării? Este posibil ca unii chiar să nu poată şi, atunci, ar fi… omeneşte să renunţe la onoruri ce implică unele dotări.

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi