Tenis şi fotbal, sub cele cinci cercuri

Trei săptămâni în cap până la Jocurile Olimpice. Loturile sunt definitivate, s-au stabilit şi port-drapelele, dar speranţele româneşti sunt coborâte în bernă. Din ce în ce mai puţine, de la an la an. Poate că în acest an aşteptam ceva mai mult de la tenis şi fotbal, sporturi care nu ne-au răsfăţat cu metale preţioase. La fotbal, un loc V obţinut în 1964, tot la Tokyo, rămâne punctul de referinţă. Dar o comportare deosebită a tinerilor conduşi de Mirel Rădoi la Europeanul U21 din 2019 ne-a făcut să visăm. Tenisul a bifat prima medalie la Rio, în 2016, cu perechea Florin Mergea/Horia Tecău, într-o finală cu Feliciano Lopez şi inegalabilul Rafa Nadal.

Tot în 2019, când Florinel Coman şi George Puşcaş încântau pe stadioanele italiene, Simona Halep se încununa la Wimbledon. Iar în acel an, nu contenea cu asigurările că Jocurile Olimpice este obiectivul său primordial. Simona avea o poliţă de plătit din 2016. Acum virusul Zika pare o nimica toată faţă de temutul coronavirus, dar Simona nici nu voia să conceapă. Tokyo pe primul plan. Joc simplu, joc dublu cu Irinuca, joc şi mixt cu Horică, trebuie să aduc şi eu măcar o medalie pentru ţara mea. Însă, în lumea asta în care totul e negociabil, nu poţi negocia cu propriul organism. Accidentarea de la Roma a fost blestemul corpului unei atlete, la care mişcarea continuă şi risipa de energie erau atuuri primordiale. Şi hop, s-au dus rând pe rând Roland Garros, Wimbledon -şi pohta ce-a pohtit-o – Jocurile Olimpice. Fiindcă trebuie să repetăm: cu corpul nu poţi negocia.

La fotbal, s-au schimbat multe în doi ani. Ridicat în slăvi după succesul de acum doi ani, Mirel Rădoi a devenit selecţioner naţional. Dar n-a reuşit – cel puţin pe moment – să transplanteze noul efectiv tânăr pe vechea structură, mai ales că schimbarea tactică a naţionalei nu-i un lucru simplu. La naţionala mică, Adrian Mutu a continuat drumul, a obţinut o calificare, fără turneul de succes al predecesorului şi cam atât. Pe scheletul din 2019, plus implanturile de la Mutu şi alţi doi jucători cu experienţă se putea face o echipă capabilă să se bată cel puţin cu Coreea de Sud, Noua Zeelandă şi Honduras. De fapt şi acum o putem face cu improvizaţiile impuse, dar ce câştig avem la o ieşire onorabilă din grupă?

La tenis, absenţa anunţată a fost un bumerang. Calificate de drept, fetele noastre au renunţat una după alta. Patricia Ţig se declarase indisponibilă, înainte de forfaitul Simonei, vestea că Sorana Cîrstea (ineligibilă deoarece a renunţat la naţională) ar primi oarece derogare a fost un bluff, iar Irina Begu, care ar fi vrut să participe doar pentru a putea face dublu cu Simona Halep, a renunţat şi ea. Horia Tecău n-a obţinut la Roland Garros viza pentru Tokyo şi chiar dacă ar fi obţinut-o n-ar fi avut partener român. Aşa că se va improviza un cuplu feminin deloc rodat, Monica Niculescu/Raluca Olaru doar ca să fim şi noi pe-acolo. Revenim la Sorana pentru a face o legătură cu… fotbalul. Condiţia ca un (o) jucător(oare) de tenis să fi avut un număr de prezenţe în ultimii ani în Cupa Davis (Billie Jean King) pentru a ajunge la Jocuri, a apărut ca urmare a unor discuţii între ITF şi CIO pentru a se stopa derizoriul în care ajunsese tenisul olimpic. Jucătorii mari erau forţaţi să participe, sub spectrul amenzilor şi (sau) suspendărilor şi dispăreau subit din primele tururi.

La fotbal nu s-a făcut, din păcate, niciun „gentlemen agreement” între FIFA şi CIO, astfel încât Măriile Lor Cluburile n-au nicio obligaţie de a elibera fotbaliştii pentru Jocurile Olimpice şi selecţionerii olimpici au ajuns nişte bieţi cerşetori cu căciulile în mâini, pe la birourile capitonate din Pipera, Reading sau Emirate. Situaţie care se găseşte în toată lumea. Că la noi, o medalie olimpică la fotbal valorează infinit mai mult decât în Germania sau Franţa e o altă problemă care  n-are cum să ajungă pe agenda FIFA sau CIO.

Aşa că revenim la o întrebare pusă acum mulţi-mulţi ani. Ce naiba caută fotbalul şi tenisul la Jocurile Olimpice? Ca să se laude stăpânii celor cinci inele că au diamante pe siglă? Cui îi foloseşte un turneu cu aşa-zise echipe de tineret, în care ar putea juca şi veterani ca, de pildă, Budescu? Vă imaginaţi concursul olimpic de atletism fără Cheptegei ori Sifan Hassan? Sau de înot fără Caeleb Dressel sau Katinka Hoszu? Iată că la tenis şi fotbal se poate şi atunci ne întrebăm „Care-i faza?”.