Teologie cu linguriţa (I)

S-a născut, în chip firesc, o serie lungă de întrebări: Are dreptul statul să intervină într-o problematică eminamente religioasă, de dragul (sub pretextul?) respectării unor măsuri sanitare? Linguriţa euharistică poate fi „virusată” şi, prin urmare, poate deveni mediu de transmitere a unor boli infecţioase? Este sau nu cazul să luăm în discuţie schimbarea modalităţii de împărtăşire? Se poate sluji Sfânta Liturghie fără a fi împărtăşiţi credincioşii? Cum se împărtăşeau creştinii în primele veacuri? În cele trei zile cât a stat în mormânt, până la Înviere, Trupul Mântuitorului a cunoscut stricăciunea? Sau – ca să reformulez, citând dintr-un studiu care circulă printre teologi -, „trebuie să ne temem de contaminare în cazul bolilor contagioase care pot ataca latura umană a lui Hristos, Trupul Său Euharistic”? Se duce, la nivel mondial, un război împotriva Euharistiei (prin interpuşi) de către satana? Până la urmă, de ce este atât de important să ne cuminecăm cu Sfintele Taine? Ce reprezintă această Sfântă Jertfă a Domnului şi de ce este ea esenţială pentru mântuirea noastră?

Iată doar o parte dintre întrebările care frământă nu doar pe cei cu preocupări teologice constante, ci şi pe mulţi dintre credincioşii mai puţin sau deloc catehizaţi, ba chiar şi pe unii din afara Bisericii. Voi încerca să sistematizez posibile răspunsuri la întrebări precum cele de mai sus şi, printr-o serie de articole, să vă (re)aduc în atenţie acele texte, argumente, opinii faţă de care eu am o anumită încredinţare.

Mai întâi, scurtă lămurire a titlului. De ce „teologie cu linguriţa”? Pentru că, deşi nu toţi ajung să pătrundă tainele teologiei, toţi sunt chemaţi măcar să guste puţin din ele – cu o simbolică „linguriţă”. Adică prin texte catehetice sau prin articole scrise cât mai accesibil. „Teologie cu linguriţa” – pentru că acesta este acum subiectul de maximă actualitate în Biserică, unul declanşat de aşa-numita dispută a „linguriţei euharistice”. Nu în ultimul rând, „teologie cu linguriţa” pentru că, prin linguriţa sfinţită şi consacrată cuminecării primim, de secole, Însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Şi a purta o discuţie teologică, indiferent de nivelul său, înseamnă a te raporta mereu la Dumnezeu şi la modul lucrării Sale în lume.

Euharistia ca jertfă

Este esenţial să pornim discuţia noastră de la „problema fiinţei Euharistiei ca jertfă”. Reper ne este admirabila lucrare de doctorat susţinută de un teolog mai puţin cunoscut – Dr. Olimp N. Căciulă („Euharistia ca jertfă”, Deisis, Sibiu, 2016). Această teză de doctorat a fost susţinută la doar 26 de ani, în 1931, la Facultatea de Teologie din Atena. Părintele Profesor Ioan Ică sr. consideră că tânărului teolog buzoian îi revine „meritul precursor de a fi introdus prima dată în dezbaterea teologică ortodoxă contemporană tema centrală a jertfei euharistice” (p. 26). Încă din debutul lucrării, autorul subliniază faptul că „nu există popor la care jertfa să nu aibă o importanţă primordială: jertfeau politeişti indieni, greci şi latini, jertfeau şi încă jertfesc idolilor lor animiştii şi fetişiştii din America, Africa şi Australia. În Vechiul Testament, jertfa ocupă locul cel mai important în viaţa religioasă publică şi privată a evreilor; în Noul Testament, împăcarea se bazează pe Jertfa de pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos, iar prezentarea ei nesângeroasă şi sacramentală zilnică pe altarul creştin face din ea sufletul Bisericii creştine şi izvorul de viaţă dătător al cultului creştin” (p. 59).

Prin Jertfa de pe Cruce, „Domnul nostru Iisus Hristos a împăcat lumea cu Dumnezeu” (p. 125). Doar în Cruce se întâlnesc orizontala umanităţii cu verticala divinităţii. Altă cale nu este către Dumnezeu decât aceasta. Numai Cel Ce este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat poate să constituie „inel de legătură” şi Mijlocitor pentru noi. Numai în Hristos (Dumnezeu-Omul) putem fi înfiaţi de Dumnezeu-Tatăl. Dar pentru aceasta trebuie să ne facem părtaşi Jertfei Sale, care este una permanentă, chiar dacă istoric este consemnată la un anumit moment, acum două mii de ani. „Domnul se găseşte în Cer în stare de jertfă şi aşa mijloceşte la Dumnezeu mântuirea oamenilor pentru fiecare în parte” (p. 394). Blaise Pascal constata, în lungile sale frământări pe această temă: „Iisus Hristos va fi în agonie până la sfârşitul veacurilor; noi nu trebuie să dormim în tot acest timp”. Desigur, jertfă este un cuvânt mai adecvat decât agonie – care are nuanţele sale tragice. Dar ideea e cumva aceeaşi.

Teologia Jertfei euharistice este paradoxală în formulare: într-adevăr, Domnul a biruit moartea, a înviat şi S-a înălţat întru slavă cu Trupul la Cer şi şade acum de-a dreapta Tatălui. Dar El este, totodată, şi „Jertfă pe jertfelnicul/ altarul Bisericii”, iar acesta este „adevărul sublim care trebuie să umple de bucurie negrăită inima oricărui fiu adevărat al Bisericii” (p. 130). Aşadar, Domnul este prezent în Biserica Lui şi încă la modul cel mai viu şi real cu putinţă. Sub ce formă? A Jertfei euharistice. Într-una din rugăciunile rostite de preot la Sfânta Liturghie, adresate Mântuitorului, se spune: „vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul”. Hristos devine accesibil în Euharistie tuturor, de la pruncul abia botezat la venerabilul albit de înţelepciune. Vom vedea însă, în articolul următor, că această Jertfă nu acţionează magic, ci că este nevoie de o acţiune din partea noastră pentru ca ea să devină lucrătoare în noi.