Terminal: Brazilia

În primul caz, al proiectului Gunoierul, psihologia, metafora şi sugestia, în cel de-al doilea, al proiectului Trei, perspectivismul şi suprarealismul constituie tot atâtea moduri de a evada, prin teatru, din realitate. Lucru care nu se mai petrece odată cu cel mai recent proiect al celor doi actori ai Naţionalului ieşean. Nici metafora centrală din titlu şi nici călătoria în Brazilia, proiectată ori doar imaginată, nu sunt menite să transfigureze realitatea dură în plan simbolic.

Ca şi cele câteva minute de reculegere ţinute la începutul spectacolului pentru victimele din Ucraina, însăşi reprezentaţia teatrală realistă, naturalistă nu e o formă de uitare a prezentului, ci una de întipărire a acestuia în memorie. Naturalismul brut nu îmbracă haina simbolismului. Teatrul nu mai caută să fie o evadare din real, ci o adâncire în acesta.

Accentul nu mai cade în cazul de faţă pe estetica teatrală, iar suferinţa interioară a personajelor e prea adâncă pentru o analiză psihologică de suprafaţă. Singurele subtilităţi, nefiind nici metaforă, nici simbol, sunt de regăsit numai în jocul actoricesc autentic, foarte bine armonizat între cei doi parteneri scenici, chiar dacă registrele impuse de rolurile lor sunt complet diferite.

În mod paradoxal, acolo unde regăsim forţă actoricească în personaje, regăsim totodată fragilitatea omului redat de către acestea. Dacă în cazul personajului Pino (Constantin Puşcaşu) forţa se manifestă prin gesturi brutale, duse la extrem, aruncarea unor obiecte, ridicarea vocii, bruscarea celuilalt, în cazul personajului Nunzio (Teodor Corban) forţa rolului contrastează profund cu tipologia caracterului redat, de unde o fantastică subtilitate de interpretare (retrageri, ezitări, tăceri din care e construit un personaj incredibil de reuşit).

Ambii (Nunzio şi Pino) sunt victimele unei realităţi necruţătoare, a bolii implacabile ori a conflictului cu final iminent tragic. Dintre cei doi, personajul care dă titlul piesei iniţiale este mai câştigat pentru că el măcar nu moare singur.

Cu sau fără intenţie, cei doi actori ai Naţionalului ieşean, în încercarea lor de a fi cât mai autentici, cât mai teatrali, cât mai aproape de realitatea cruntă a zilelor noastre, spun ceva despre rostul teatrului acum.

Teatralitatea autentică se îndepărtează de fardarea nemăsurată a rolului interpretat tot aşa cum recuzita de creme, vopsele şi mustăţi false devine un truc necesar doar pentru a exprima această idee. Naturalismul excesiv se datorează pe de o parte unei intenţii filmice, iar pe de altă parte poate că e impus de încercarea de a se apropia de o realitate strigătoare, altfel mai greu de surprins în gravitatea ei. Rememorabil prin candoare rămâne momentul ludic creat de cei doi la un moment dat, şi acesta frânt în lirism de nevoia revenirii la brutalitatea faptului.

Cât despre emoţia pe care se presupune că spectacolul ar genera-o, aceasta nu e nici accentuată, nici fardată. Uneori, realitatea depăşeşte posibilitatea omului de a simţi, emoţia devenind perplexitate. Astfel, încremenită, emoţia nu e nici slăbiciune umană, nici melodramă, ci întâlneşte sobrietatea detaşării.

Transfigurarea realităţii prin teatru, ne arată Teodor Corban şi Constantin Puşcaşu, nu mai e posibilă prin metaforă, poezie, simbol, ci aceasta se produce prin însăşi forţa extraordinară a gestului artistic al actorului.

(Terminal: Brazilia după „Nunzio” de Spiro Scimone, traducerea: Eva Simon, distribuţia: Teodor Corban/Nunzio, Constantin Puşcaşu/Pino, Ioan Ursulescu/Omul cu hanorac, un spectacol în regie colectivă, asistent de regie: Beatrice Roman, regizor tehnic: Ioan Ursulescu, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, sala Uzina cu Teatru, premiera: 14 aprilie 2022)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)