Testul final

Mişcarea de rezistenţă anti-PSD pare abandonată pe teatrul de operaţiuni. Odată cu desemnarea premierului Viorica Dăncilă, fără schiţarea unui gest de împotrivire ori simularea unei şovăieli, Klaus Iohannis a îngenuncheat simbolic, semnând fără crâcnire un armistiţiu precar cu Liviu Dragnea. În consecinţă, iliberalismul de factură teleormăneană e parcă şi mai aproape, la doar câteva luni de victoria împotriva statului de drept şi a democraţiei. Prin predarea inexplicabilă, fără luptă, a lui Mihai Tudose, PSD îşi pune ordine în viaţa internă şi se pregăteşte de asaltul final.

Să presupunem că, în termeni tactici, în spatele deciziei lui Iohannis se află calculele omului de stat: a refuzat angajarea unei lupte ca şi pierdute, preferând să-şi păstreze o poziţie instituţională în ideea că o mai poate folosi la câştigarea războiului de lungă durată. Să admitem că nu s-a rezumat doar la calcule meschine despre cum să mai câştige un mandat. Să acceptăm că nu se autoconservă şi că nici nu se dovedeşte structural incapabil de sacrificiu, iar valul de dezavuare venit din partea societăţii civile este numai o reacţie nedreaptă de moment. Să admitem că, pur şi simplu, nu-i pasă de suspendare, dar, ca să limiteze sau să amâne dezastrul, a gândit că nu-i bine să lase pe Călin Popescu Tăriceanu să ajungă preşedinte interimar.

În aceste condiţii, vom vedea destul de repede dacă preşedintele a greşit. În primul rând, cât de curând şi cel mai probabil, îi va fi înaintată propunerea de decapitare a DNA, fiindcă nimeni nu trebuie să aibă îndoieli: Dăncilă va face un tandem devastator cu ministrul Tudorel Toader. Practic, preşedintele se va confrunta cu o provocare similară cu situaţia de la desemnarea premierului: va risca o suspendare sau va îngenunchea. Ca să nu mai vorbim de posibile legi şi OUG care pot ciunti legislaţia anti-corupţie.

Dar, în principal, e o chestiune de maxim 100 de zile, până va fi pus în faţa testului carierei: când legile modificate ale justiţiei (304, 307, 314/2004) îi vor ajunge pe birou, după ce au parcurs traseul previzibil de atacuri la CCR, modificări şi vot în Parlament. Să nu avem îndoieli, odată cu dispariţia oricărei opoziţii şi alternative de putere în PSD, acest proces va decurge fără sincope. Ce va mai face Iohannis? Dacă reuşeşte să le oprească printr-un artificiu, printr-o coordonare cu societatea civilă, să avanseze o soluţie magică la care nu ne-am gândit, istoria îi va da dreptate. A meritat să rămână în funcţie, i se va ierta umilinţa din 17 ianuarie. Dar dacă ştie că nu poate face nimic, vorba aia, tot un drac. Mai bine căuta cu lumânarea o suspendare, încât să-l lase pe Tăriceanu să comită crima şi să nu fie silit să semneze cu propria mână siluirea poporului român. Postura de coautor îl va descalifica oricum, îi va compromite orice credibilitate. Într-un învins comod nu crede nimeni.

Fireşte, preşedintele nu poate rezista singur, în lipsa unui opoziţii parlamentare, în absenţa unei societăţi civile active, în situaţia unei naţiuni care nu funcţionează. Capitularea simbolică, fără crâcnire, la prima strigare a PSD, arată paralizia, lipsa resurselor de rezistenţă şi oboseala democraţiei în ansamblu. În ritmul în care au involuat lucrurile în ultimul an, întrebarea e dacă va mai rămâne piatră pe piatră până la următorele alegeri. S-au trecut atâtea linii roşii, s-au întâmplat lucruri de neimaginat, încât dimensiunile catastrofei următorilor trei ani sunt dificil de anticipat.

PSD primeşte un impuls esenţial să-şi continue în forţă programul anti-democratic. Un executant feroce al visurilor lui Dragnea, de o mediocritate înfiorătoare, Viorica Dăncilă este incapabilă de o autonomizare după tiparul Grindeanu sau Tudose. Se spune că, timp de nouă ani, a fost expertă în shopping la Bruxelles. Nu ştiu de ce, dar pentru binele României, cred că ar trebui să-i constituim un fond naţional de consum pentru a o ţine ocupată în mall-uri. E tot ce poate face mai puţin rău pentru noi.