The Blue Lady

Per­formance-ul Nok! Nok! o are ca protagonistă pe Flavia Giurgiu, în dublă ipostază: firească, naturală, autentică (fără perucă şi, preferabil, în costumaţie neutră, mulată pe corp, de culoare neagră) şi expansivă (cu perucă bob brunetă cu breton, tocuri şi costumaţie de culoare albastră). În ambele ipostaze, actriţa face uz de storytelling, numai că în prima variantă distanţa om-actor este minimalizată, în timp ce în cea ce-a doua personajul este accentuat. Des­crierea obiectivă, rece şi jocul actoricesc angajat psihologic alternează.

Există un fir narativ, prezentându-se povestea şi şocurile prin care a trecut femeia căreia i-a murit brusc prietenul şi, în acelaşi timp, confruntări succesive, făcându-se apel la mijloace multimedia actuale, cu doliul, cu acceptarea morţii cuiva apropiat, cu propria durere etc., stările psihice ale femeii atingând cote paroxistice, doliul confundându-se cu o boală, cu psihoza maniaco-depresivă (Melanie Klein). Lupta cu recunoaşterea şi acceptarea fenomenului morţii, nevroza şi psihastenia, camuflând disperarea, mereu reînnoitele întrebări existenţiale şi recursul episodic la memorie (se obţin răspunsuri la întrebări fundamentale prin succesive peripluri în adolescenţă sau copilărie ce fracturează în cadre cursivitatea firului narativ şi o recompun din stări de spirit – izolare, fragilitate, apatie). Clima­­x-ul este atins undeva pe la mijlocul spectacolului când protagonista se împotriveşte nu numai psihologic (depresia), ci fizic, visce­ral ireversibilului morţii (celuilalt).

Structura spectacolelor Nicoletei Lefter este întotdeauna atent organizată; de data aceasta, un intro şi scene riguros delimitate între ele prin elemente de proiecţie, întrebări fundamentale pe fundal pentru care prestaţia actriţei (live, proiectată, gestuală sau într-una sau alta dintre cele două ipostaze menţionate mai sus) constituie un răspuns. Alături de video, sound sau coregrafie, textul, cuvântul scris (proiectarea video a unor titluri sub formă interogativă, a unor întrebări conţinând şi răspunsul sau proiectarea unor citate, înseşi replicile care fac parte din storytelling-ul artistei, mai mult – dorinţa de a deveni scriitoare, verbigeraţia ce întregeşte jocul scenic ori coregrafic, reluarea scurtului monolog de la început şi un moment de repetare inversată a scurtului monolog etc.) sunt foarte importante în economia spectacolului.

1. „Când ai aflat că există moarte?“. Dincolo de firul roşu care străbate spectacolul şi construieşte povestea, fiecare dintre noi are un răspuns la întrebările esenţiale. Prima confruntare cu moartea, fie că s-a petrecut indirect, prin faptul că ne-a murit cineva apropiat, fie că e vorba de o „întâlnire“ de ordin privat care ne-a lăsat sechele (un accident, ca-n povestea spectacolului, cu imaginea sângelui şi a rochiţei albastre cu buline albe), fie că e o meditaţie (o meditaţie despre moarte care ar putea comporta şi alte ana­lize ori cugetări pe marginea unor subiecte precum căsătoria, copiii, memoria, durerea, viaţa însăşi) nu se uită niciodată.

2. „Când ai experimentat prima senzaţie de sin­gurătate?“. Dincolo de ceea ce reprezintă singurătatea acută pentru narativitatea spectacolului, fiecare poate reactualiza un moment din copilărie sau adolescenţă când s-a simţit iremediabil singur şi a conştientizat acest lucru (ca atunci când visezi şi nu poţi controla firul poveştii ori cursul lucrurilor şi te trezeşti singur, cu o senzaţie de gol, în urma unui coşmar, în exemplul de faţă când fetiţa se trezea plângând deoarece visase că i-a murit mama; sau ca atunci când a făcut sex pentru prima dată şi nu a avut decât o senzaţie oarecare).

3. „Când ai sunat pentru prima dată la salvare?“.

4. „Ţie ţi-a murit cineva apropiat?“. Din nou, cu reveniri la firul narativ ca laitmotiv şi dincolo de micile naraţiuni particulare (când un băiat şi-a tăiat venele în faţa iubitei sau când a murit tatăl protagonistei etc.) redate prin storytelling constituit din ima­gini verbale sugestive pentru spectatori).

Mai mult decât construind legătura dintre momente, proiectarea de text face legătura între experienţa subiectivă a publi­cului şi experienţele singulare relatate scenic. De aceea, adresarea directă şi încheie­rea printr-o mică farsă (echivalând cu aş­teptarea euforică deoarece neconştientizată, apoi anxioasă a ceva indefinibil) fac parte dintre mijloacele folosite în spectacol. La care se adaugă cele tehnice de detaliu, unele cu rol de simboluri (semiobscuritatea, imaginea diluată a unui chip de bărbat în pădurea albastră ca-n testele psihologice cu imagini duble, luminile şi umbrele, ima­ginile duble – ea şi umbra lui, spotul de evidenţiere, lanterna, video-proiecţia, sound-ul ce induce o stare de perplexitate, fie că e vorba de sound-ul propriu-zis, ca acel cioc-cioc contra-melodic, sau de melodia din final (Blue Velvet). Decorul este minimalist (cutia-pat, cutia-frigider, cutia ca perete de re­zistenţă în faţa furiei ce a luat locul sufe­rin­ţei, împotriva neacceptării, a neînţelege­rii, a căutării unui sens al lucrurilor), sceno­grafia per ansamblu e mai mult proiectată (salonul, pădurea, insula de gheaţă etc.).

De departe cea mai reuşită dintre toate metaforele-simbol regăsite în spectacol este imaginea analogică a morţii – o insulă îngheţată, cu gheaţă translucidă, alb-albăstruie. În această ordine de idei, ieşirea finală din scenă a Flaviei Giurgiu dobândeşte sensuri multiple şi neobişnuite, fiind altceva şi mai mult decât un moment interactiv, deoarece aceste sensuri sunt camuflate sub aparenţa jocului, a farsei, a happening-ului. Ar putea fi vorba de detaşarea actriţei de rol, de acceptarea umanităţii prin acceptarea faptului morţii, de învingerea „bolii doliului“ (Melanie Klein), de vindecare. Simbolic, toate acestea sunt redate prin adoptarea atitudinii na­turale, renunţarea la perucă şi la costumaţie albastră. Faptul că the blue lady a ieşit din cameră/scenă înseamnă că „anul gândirii magice“ (= „sunt în situaţia în care pentru a afla sensul lucrurilor am nevoie de mai mult decât cuvinte; am nevoie ca tot ceea ce cred sau gândesc să fie inteligibil… fie şi numai pentru mine“) a luat sfârşit. Viaţa nu poate fi trăită cu adevărată decât împrietenindu-ne cu o deplină acceptare şi înţelegere a morţii (celorlalţi).

(Nok! Nok!, o adaptare liberă a cărţii Anul gândirii magice de Joan Didion, concept: Nicoleta Lefter, cu: Flavia Giurgiu, video: Ioana Bodale, muzică: Alex Raptis, MNAC)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)