Timpul României

Nu ştiu dacă există, pe întregul mapamond, de la începuturi până azi, vreun interval care să confirme mai bine faimoasa teorie a lui Fernand Braudel despre „durate”, decât cel parcurs de România în ultimii treizeci de ani. Mai întâi, o scurtă recapitulare. În Timpul lumii (Le temps du monde), Braudel explică, ingenios, că istoria, cum o ştim noi, se derulează cu două „viteze”, are adică două „durate”. Aşa-zisa „istorie lungă” vs. aşa-numita „istorie scurtă”. Prima se leagă de un etern al vieţii omeneşti, care, în punctele ei fundamentale (naştere, educaţie, comunitate, existenţă socială, familie, emoţii, stări, vise, aspiraţii, realizări, eşecuri, suferinţă, moarte), se modifică greu, aproape deloc, pe parcursul secolelor. Indivizii rămân aceiaşi în mare măsură de-a lungul multor generaţii, din perspectiva laturii peren-umane din ei. Nu sesizăm un „progres” al istoriei pe acest palier. Cea de-a doua durată însă este, după Braudel, abruptă şi profund evolutivă. Ea se referă la marile evenimente istorice care schimbă destinul umanităţii, uneori şi în câteva secunde (revoluţii, războaie, abdicări, lovituri de stat, invenţii tehnice excepţionale ş.a.). De aceea, putem spune că istoria „creşte” prin „durata scurtă”, dar îşi păstrează echilibrul şi reperele prin intermediul „duratei lungi”.

De ce pare teoria în cauză „turnată” pur şi simplu pe traiectoria României din ultimele trei decenii? În primul rând, pentru că „istoria” noastră „scurtă” din acest segment e absolut fascinantă. Lăsând la o parte Revoluţia în sine din 1989 (un moment astral de redefinire a naţiunii), iată câteva lucruri petrecute acum ce ar trebui să ne taie la toţi respiraţia! Am devenit membri NATO şi UE, având cea mai bună securitate teritorială din toată istoria autohtonă. Circulăm liber prin lume şi ne putem alege domiciliul unde dorim, fără a părăsi propriu-zis România. Avem venituri pe care înaintaşii noştri nu le puteau visa. Facem vacanţe scumpe în locuri exotice, ne petrecem weekend-urile la Londra, Viena sau Paris. Beneficiem de o înaltă tehnologie atât pe plan personal, cât şi profesional. Ne schimbăm maşinile frecvent, ne construim case şi mâncăm lucruri fine, revărsate din abundenţă peste patrie. Publicăm în străinătate, jucăm în filme americane şi conducem companii transnaţionale gigantice. „Istoria scurtă” a zvâcnit continuu, s-ar părea, în aceşti treizeci de ani. Şi totuşi! În ciuda acestor magnifice schimbări, românul standard de azi trăieşte, într-o oarecare măsură, aceleaşi spaime, frustrări, tensiuni şi derute precum românul standard din 1989. Am fost şi mai suntem conduşi de comunişti, securişti, analfabeţi, idioţi corupţi şi inşi cu instincte dictatoriale. Clasele de jos sunt la fel de sărace ca odinioară. Se minte, se înjură, se trage pe sfoară. Toţi sunt bântuiţi de gândul emigraţiei şi au teroarea unui nou regim totalitar. „Istoria lungă” ne absoarbe din progres ca un vacuum fixat pe o presiune de mii de bari. Teoria braudeliană a celor două durate este, indubitabil, bazată pe un paradox, dar eu observ în ea, de fapt, tulburătorul paradox românesc.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi