Timpuri noi (în şcoală)

Ministrul Educaţiei a dat un interviu pe DC News în care explică ce ne aşteaptă în învăţământ: România Educată şi PNRR, împreună, vor pune piatră de hotar. Nimic din ceea ce ştiam că este şcoala nu va mai fi la fel.

Toate (!) cele 80.000 de clase din România vor fi dotate cu table inteligente din acelea mari, pe care se scrie cu un fel de pix virtual, iar sutele de mii de elevi de la sate şi oraşe vor putea să descarce direct în computerele sau tabletele lor lecţia. Frumos, dar pun pariu că există localităţi pitoreşti unde mai degrabă va veni singularitatea lui Ray Kurzweil decât să intre în funcţiune aceste table.

În al doilea rând, ca o consecinţă, „vrem sau nu vrem, ne place sau nu ne place, educaţia va evolua mult mai mult către digital”, spune Ministrul. Bine măcar că putem să nu vrem. Dar această evoluţie poate avea mai multe sensuri. Poţi, de exemplu, învăţa să cauţi pe internet informaţii, hărţi, documentare bine făcute sau muzee virtuale. Poţi să cauţi tot acolo referate, lucrări de licenţă, postări isteţe sau răspunsuri la întrebările din extemporal. Nu e acelaşi lucru, desigur. Şi este nevoie de multă grijă ca cele două să nu se confunde. În plus, digitalizarea ar putea duce, dacă este luată prea în serios, la înlocuirea stiloului cu tasta şi a răsfoitului cărţii cu click-ul mouse-ului. Deşi Domnul Cîmpeanu a spus că nu ar dori asta, poate însă cu adevărat să împiedice tăvălugul? Şi, mă gândesc, scrisul de mână are şi el rostul lui în viaţa omului: măcar acela că, după un exerciţiu îndelungat, poţi mânui mai uşor furculiţa. Digitalizarea, ca scop în sine şi nu doar ca mijloc sau scurtătură spre sursele importante ale învăţării, poate conduce societatea în locuri neaşteptate la care nu vreau să ma gândesc.

În al treilea rând, vine standardizarea evaluării: tot digital, pe platformă, unde dai click protejat de STS şi eşti evaluat de computerul care numără răspunsurile corecte. Gata cu subiectivismul, gata cu orele multe petrecute deasupra tezelor. Cum spunea un comentator pe un forum, „ca la şcoala de şoferi”. Iarăşi, în principiu este bună ideea, mai ales că am încredere în Profesorul Dragoş Iliescu, care coordonează această componentă a reformei. Dar e cu dus-întors. La filosofie, de exemplu, testele grilă sunt un dezastru speculativ, o apocalipsă a conceptului. La întrebarea (de la BAC) „Derivarea principiilor morale din analiza faptelor individuale este un demers specific eticii: a. deontologice; b. hedoniste; c. aplicate; d. eudaimoniste” ar trebui să scriu câteva pagini ca să dau un răspuns, şi acela vag. Dacă evaluarea standardizată e completată de un exerciţiu creativ, în care elevii trebuie să stea în faţa unei foi de hârtie pe care să îşi aştearnă coerent gândurile, ideile şi întrebările, mă prind. Dacă însă au de răspuns doar la întrebări precise, alegând cu mouse-ul din mai multe răspunsuri posibile ca la „Vrei să fii milionar”, cred că este prea puţin. Mai mult, la minutul 8 din interviu, Domnul Ministru spune că în felul acesta „se consolidează foarte puternic legătura dintre mediul preuniversitar şi cel universitar”. Ba nu! Când un student vine în anul I de pe băncile şcolii, încerc să îi schimb „metoda” de învăţare, să îl determin să caute altfel răspunsuri, să citească cât mai mult şi să scrie, ca să poată trece ideile pe care le găseşte în afară prin mecanismele propriei lui înţelegeri. Şcoala a creat o serie de deprinderi bune şi i-a învăţat anumite lucruri pe elevi. Universitatea, cea care se îngrijeşte de maturizarea lor spirituală şi de excelenţa vocaţiei lor, le va crea alte deprinderi, altfel nu şi-ar găsi rostul. Dar, din nou, evaluarea standardizată are şi virtuţi, mai ales cele legate de „raportul” detaliat şi argumentat pe care îl produce. Un fel de „caietul dirigintelui” pe calculator, dar mai elaborat şi foarte util.

Despre celelalte schimbări nu mai e loc aici să vorbim: pe scurt, sunt de acord cu descentralizarea, pentru că ea creează pluralitate şi competiţie între şcoli. Evaluarea periodică a instituţiilor de învăţământ, de asemenea, este o idee bună, numai dacă nu ni s-ar mai cere, la fiecare „vizită” periodică, actul de înfiinţare al Universităţii, de exemplu. Glumesc, dar nu de tot.

Ce vreau să spun, în concluzie? Că ideile prezentate de Domnul Ministru sunt „inovatoare”, dar pot deveni periculoase dacă vor cădea în mâini nepricepute. Sunt prea multe, prea rapide, orientate toate parcă spre scoaterea din discuţie a omului (profesorului) care, ce-i drept, poate şi greşi, dar care dă orelor unicitatea unor mici miracole de care, după ani, ni se face dor. În interviu, Domnul Trandafir era un personaj mai degrabă negativ, oarecum retrograd. În sufletul meu, domnii şi doamnele Trandafir pe care i-am întâlnit fac înmiit mai mult decât toate filmuleţele educative de pe Youtube.