Tradiţia schimbării

Aş vrea să spun, ca mai toţi jurnaliştii exaltaţi de ideea unei zile cu audienţă maximă, că am asistat la un moment istoric, aproape de basm, cu prinţi şi prinţese, cu paji şi pahărnici, cu regi şi regine care cârmuiesc cu bunătate şi un profund simţ al dreptăţăi peste „supuşii” unui imperiu fără margini. Aş vrea, dar nu pot.

Un moment istoric poate. Cred că am asistat la ceremonia care marchează începutul sfârşitului ultimei monarhii „manifeste” din lume. Din orice punct am privi, ceremonia asta a arătat mai mult ca un film cu un designer de costume şi un scenograf geniali, care au beneficiat de existenţa unei recuzite originale (inclusiv o piatră strict autentică), pe o muzică fabuloasă ca şi calitate, dar mai ales ca interpretare. Pentru că imperiul a rămas limitat la graniţele lui originale şi nici măcar cei care l-au fondat nu sunt siguri că îi mai reprezintă. Marea putere pe care ar trebui să o reprezinte şi să o proiecteze este de fapt un uriaş cu picioare de lut care se mai şi clatină grav după decizii absolut sinucigaşe (Brexitul e doar unul dintre exemple).

Despre prinţi şi prinţese mai că nu îmi vine să vorbesc. Mai ales despre „prinţese”. Dar este o ocazie bună să vorbim şi să ne învăţăm copiii despre ce înseamnă şi cum arată parvenirea socială. Când te uiţi la Camilla şi vezi cum şi-a scos toate neamurili la înaintare, şi numai nu le-a scris numele cu var pe peretele catedralei (s-a limitat la rochie), nu îţi trebuie alt exemplu mai bun. Pentru că nu există. Mai mult decât să ajungi regina din „casieriţa la Tarom”, nu cred că se poate. Şi ar fi rămas un basm frumos dacă această întâmplare în viaţă ei ar fi scos la iveală vreo nobleţe fără margini sau vreo altă calitate umană de excepţie. Dar nu e cazul. E doar un caz clasic şi, prin dimensiune, aproape grotesc de parvenitism. Despre Kate nu mai e loc să vorbim, deşi ea e un caz şi mai interesant. Oricum e aproape trist, pentru noi, „supuşii”, să vedem cum au sărit într-o barcă în drum spre muzeu şi cum se agaţă de pânzele ei vechi, încercând să intre în istorie că nişte măreţe figuri ale mărilor şi oceanelor, chiar dacă din cadă.

Restul actorilor, dacă nu erau militari sau clerici, care învaţă cu efort şi practică continuă să îşi poarte uniformele, era clar că poartă nişte costume şi joacă într-o piesă, fie ea regizată perfect. Ruptura despre care vorbesc începea chiar din uşa trăsurii „de aur” (sic!). Erau ca spectatorii din faţă palatului la schimbarea gărzii. Dacă nu ar fi fost atâta securitate, ar fi atins un pic coroana să vadă dacă e din metal şi trăsura dacă chiar e din aur. Vedem istoria în partea ei epilogică. Sunt aproape convins de asta. Un stat al oamenilor de acum nu se mai poate identifica cu asemenea lucruri. Oricâtă stabilitate ar emană, valori fundamentale sau tradiţii, e clar că trebuie ca toate să primească un alt ambalaj, dacă mai vor să îl cumpere şi copiii noştri. Pentru că, vorba lui Heraclit, „Nu există nimic permanent în afară de schimbare”.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi