Tropice

La Facultatea de Geodezie (nou înfiinţată – din necesitatea diversificării specializărilor predate în Universitate – prin aportul semnificativ de personal al tradiţionalelor Facultăţi de Matematică şi de Geografie) a fost numit un decan tânăr (pentru dinamica proaspetei structuri acadmice), provenit din rândul geografilor pasionaţi, Tropican Moşbălan pe numele lui. Ştiu, veţi spune că, de data aceasta, sar de-a dreptul „calul” onomasticii, dar vă asigur că nu exagerez deloc! Junele profesor Moşbălan a explicat, cu numeroase ocazii, care era sursa neobişnuitului său prenume, aşa încât o includ şi eu aici ca justificare. Se pare că tatăl decanului fusese, şi el, un renumit cercetător în domeniul geografiei, obsedat de ceea ce se identifică, de obicei, prin „tropice” (liniile imaginare, trasate de experţi deasupra şi dedesubtul Ecuatorului, pentru a delimita „zona tropicală”). Avea chiar o teorie revoluţionară – neacceptată însă de savanţi! – că „nordul” şi „sudul” ecuatorial reprezintă noţiuni mult mai flexibile decât cele descrise de coordonatele stabilite în mod convenţional-clasic şi că, implicit, percepţia asupra „tropicalităţii” ar fi trebuit recompusă. În sfârşit, sub compulsie profesională, el a dorit să-şi boteze fiul, mai întîâi, „Tropicul Racului” Moşbălan, apoi, gândindu-se că „racul” ar putea fi de rău augur cu mersul lui înapoi, s-a fixat pe cealaltă variantă disponibilă, „Tropicul Capricornului” Moşbălan. Mama totuşi, speriată, s-a împotrivit cu înverşunare şi cei doi părinţi au ajuns, până la urmă, la un compromis onorabil şi, cumva, frumos rimat: Tropican. Tropican Moşbălan.

Nu v-aş fi povestit niciodată despre dumnealui dacă, recent, nu m-ar fi căutat pentru a-mi comunica un lucru tulburător. „Domnule profesor”, şi-a început decanul ceea ce s-a dovedit rapid a fi o veritabilă confesiune, „am venit la dumneavoastră să-mi cer mii de scuze, deşi încă nu ştiţi pentru ce! V-am ascultat de câteva ori prelegerile despre America şi v-am condamnat în sinea mea pentru felul reacţionar şi conservator (da, mă iertaţi, ăştia erau termenii care-mi răsunau în minte!) în care dumneavoastră prezentaţi publicului nostru, oricum neprogresist, măreţia Lumii Noi. Ca fiind rezultatul filozofiei induse de o generaţie excepţională de intelectuali, ce a reformat, prin ideile sale, mentalitarul învechit al unor colonişti predominant needucaţi. Ca fiind aşadar produsul unei gândiri remarcabile, iradiate de la vârful piramidei către bază. Simplu formulat, ca fiind efectul acţiunii grupului conducător, după care s-ar fi dat masele ignare. Ce primitiv, îmi ziceam, singur, în trecut! Nu vă ascund faptul că, în clipa în care mi s-a propus funcţia de decan la inovatoarea Geodezie, am acceptat-o imediat, cu furie la adresa dumneavoastră. Am spus că vă voi decredibiliza, că voi demonstra concret importanţa membrilor comunităţii în contrapartidă cu insignifianţa liderului lor. Decanul nici nu va exista, strigam pretutindeni. Voi fi conducătorul-catalizator al dezvoltării personale a indivizilor din aşa-numita subordine. Îi voi lămuri pe toţi că forţa unei structuri oarecare, a unei instituţii, a unei ţări, a unui continent vine de jos în sus şi nu invers. Din emanciparea fiecăruia în parte!”

Tropican s-a oprit câteva secunde, parcă derutat. A revenit ulterior: „Vă uram cu sete pentru ideile alea totalitare! Eram obligat să schimb lumea ca să vă scot din capul meu, unde intraserăţi cu violenţă de conservator! Îmi repetam obsesional că omul este măsura tuturor lucrurilor şi că, logic, numai de la el, din intimitatea sa personală, se poate ivi progresul, iar nu din efortul stupid al liderului mărunt. I-am convins pe colegi că eu nu existam, că decanatul constituia o abstracţiune pură, că decanii sunt ei toţi. Mi-am deschis biroul pentru întreaga colectivitate, i-am chemat să exercite actul administrativ in corpore, subliniind detaliul că mă voi supune deciziilor lor progresiste. Secretarele erau înnebunite. Se perindau pe acolo diverşi inşi despre care nici nu aveam cunoştinţă că ar fi salariaţi ai Facultăţii de Geodezie. Dădeau ordine, uralu, tăiau şi spânzurau, cu argumentul că ar fi decani. Cineva – despre care pot jura că e, de fapt, unul dintre portarii Universităţii! – m-a dat dimineaţă afară din cabinet. Ţipa furibund că nu s-a făcut ora audienţelor şi că nu se mai găseşte pic de respect pentru dican în ţara românească! I-am replicat că eu sunt decanul. Sub nici o formă, dicanul! Am zâmbit şi asta l-a scos din minţi. M-a izbit de pereţi, zbierând că să nu-l corectez pe el, că a evoluat, s-a dezvoltat personal şi a devenit dican, omul deci care măsoară toate lucrurile. Dacă intenţionam să-mi măsoare şi spinarea cu fotoliul de dican, o putea face bucuros!” Moşbălan a încheiat trist: „Acum vă dau dreptate, dar este prea târziu!”

Am „măsurat” iute, cu privirea, spinarea lui Tropican şi apoi am înşfăcat viguros scaunul pe care stăteam. Un scaun doar de fost „dican”.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi