Turist de ocazie pentru o zi II

La dus, am mers după indicaţia navigatorului, via Făgăraş, de unde am cotit-o spre Rupea. Apăi, ce drum peticit în fel şi chip am parcurs, deal-vale, deal-vale (de, spaţiul mioritic al lui Blaga), destulă pustietate, câte un sat (fost săsesc?) în arşiţa amiezii, puţin teren cultivat (ca să nu zic: mai deloc), câte o stână, oi… Şi circulaţie puţină – măcar atât. Transilvania profundă, pe scurt.

Tot drumul – şi la dus, şi la întors – m-am tot întrebat, când treceam printr-un sat sau pe lângă vreun indicator care pomenea vreunul aflat la ceva kilometri de şosea, dacă va fi (fiind/ fost) unul săsesc. Introduceam numele pe Google, da, a fost/ este. Ocupaţia asta a început după ce-am cotit-o de la Făgăraş spre Rupea. Prima localitate: Şoarş – adică Scharesch. A urmat Văleni – da, Woldorf. Apoi, Lovnic – Leblang (care, ca fapt divers, înseamnă trăieşte mult ori o viaţă-ntreagă…). Jibert – Seiburg. Dacia – Stein: aici tare m-am mai mirat, de unde până unde numele românesc de Dacia pentru un sat săsesc ce-n traducere ar fi Piatră?!? În fine, apoi a venit şi indicatorul pentru Viscri/ Deutsch-Weißkirch.

Ca un făcut, când am ajuns, am oprit din întâmplare fix în faţa casei săseşti a Prinţului Charles! Care e… două: au fost, adică unite două curţi. Eu unul am admirat mai ales şura refăcută complet şi transformată într-un spaţiu expoziţional. Am văzut ditamai cartea Transylvania Florilegium, toate florile fiind pictate de artişti botanici – „din păcate, nici un pictor român”, cum a deplâns tânărul ghid, care ne-a mai spus că s-ar fi tipărit doar 150 (sau 250?) de exemplare, unul costând 12.500 de lei! Hm, oare câte s-or fi vândut?

Apoi am mers la biserica evanghelică fortificată, construită strategic în vârful dealului – am urcat şi-n turnul bătrânei biserici, de unde puteai privi peste casele satului în cele patru zări – nu, n-au venit nici tătarii, nici turcii, doar turişti: era, ca fapt divers, destul de multă foială pe uliţa principală a satului, deşi a fost o zi de miercuri.

Înainte de plecare, am mai intrat într-o curte unde puteai cumpăra pâine la vatră, făcută la un cuptor tradiţional. Mi-am zis să iau una, chit că era cam scumpă (de, preţ pentru turişti) – am ochit una la „doar” 28 de lei, dar şi asta avea, am văzut acasă, 2,240 kg!

La întoarcere, am ales să mergem via Sighişoara-Mediaş (drum mult mai bun). Am oprit să luăm prânzul la Daneş (Dunesdorf), la „Dracula Daneş”, mai exact: cartea de meniu a fost exclusiv virtuală, chelnerul aducându-ne o tabletă deschisă la meniul restaurantului (sora mea: „Nici în Germania n-am văzut încă aşa ceva!”). Evident, şi aici aveau preţuri pentru turişti, nesusţinute, din păcate, măcar de calitate: „Zama de fasole cu ciolan afumat” (22 RON), pe care am luat-o, a fost cea mai proastă pe care am mâncat-o vreodată (bine, nici n-am mâncat-o toată). Ce să mai, m-a dezamăgit complet, iar pâinea, of, pâinea, măcar ea de-ar fi fost adevărată, pită adică…

La întoarcere, am luat-o de la capăt, iar prima localitate prin care am trecut a fost Buneşti – Bodendorf (am avut o colegă de facultate Bodendorfer, sibiancă…). A urmat Criţ – Deutsch-Kreuz (cu biserică fortificată). Apoi Mihai Viteazu – Zoltendorf. În stânga, Cloaşterf – Klosdorf. Comună la şosea, Saschiz – Keisd (cu biserică fortificată). Vânători – Teufelsdorf (Satul Dracului…). Albeşti – Weissenkirch. Sighişoara – Schäßburg. Daneş – Dunesdorf. Apoi, în stânga, Laslea – Großlasseln, în dreapta Hoghilag – Halvelagen. Şaroş pe Târnave – Scharosch an der Kokel. Brateiu – Breitau (biserică fortificată). De pe la Mediaş, cam ştiam numele german al localităţilor…

Când am ajuns la Popasul Mărginimii, de unde ar fi trebuit s-o luăm în dreapta spre Amnaş, cumnatul a continuat drumul pe DN1: Ce faci, Jozsi?, l-am întrebat contrariat, având în vedere că mă şi vedeam după 15 minute în curte la umbră, cu o bere rece în faţă. Ei bine, cum primisem de la o fostă colegă de generală şi de liceu o înştiinţare despre Ziua uşilor deschise la muzeul „La vecinii mei din Apoldu de Sus”, unde s-ar servi cafea şi cozonac etc., cumnatul meu şi-a zis să tragem o fugă şi până la Apold. Uite aşa, deci, am ajuns să „bifez” fără să vreau fix o jumătate de eveniment din programul Vară culturală transilvană, ajungând la spartul târgului. Dar măcar mai era cozonac!

În fine, am revăzut şi schimbat câteva vorbe cu alte două foste colege de şcoală, l-am ascultat pe unul din fiii celuilalt morar de la Apoldu de Sus (împreună cu care am copilărit o bună bucată de vreme) cântând la acordeon, sora mea, cumnatul şi nepotul lor au vizitat Muzeul meşteşugurilor tradiţionale din şura amenajată ca spaţiu expoziţional de încă o fostă colegă de clasă, emigrată şi ea în Germania, apoi, desigur, a sosit şi cea care-mi scrisese de eveniment, am mai mers şi la ei (e căsătorită cu fiul morarului)…

Dar înainte de asta ne-am minunat de câtă lume se perinda pe lângă fostul cinematograf, acum revenit în proprietatea comunităţii landlerilor şi saşilor, unde urma să aibă loc Balul de Vară, clădirea fiind înconjurată şi cu o droaie de maşini cu număr de Germania. „Saşi de vară”, „landleri de vară”, sat animat măcar pentru o zi, o seară, o săptămână, două cu „foşti” şi „actuali” apolzeni şi nu numai.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist