Uitarea vinovată: Pogromul de la Iaşi (II)

În noaptea de 22 iunie 1941, la ora 2, autoproclamatul general de armată Ion Antonescu declanşează, printr-o proclamaţie către ţară şi un ordin pe armată, invazia Uniunii Sovietice, ca urmare a planului „Barbarossa” al lui Hitler, cu care eram aliaţi. „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul. Zdrobiţi duşmanul de la Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi!” a fost mesajul care a legitimat târârea României, mutilată teritorial din iunie, august şi septembrie 1940, în război. Universul, principalul cotidian al vremii, titra pe prima pagină, în numărul de luni, 23 iunie 1941, sub portretele lui Hitler, Antonescu şi al Regelui Mihai: „Un război sfânt începe. Pornim la lupta pentru drepturile neamului”.

Oraşul Iaşi, cel mai important centru strategic de pe graniţa cu Uniunea Sovietică, cu comandamentul armatei germane instalat aici, a fost locul în care s-a desfăşurat unul dintre cele mai cumplite momente ale istoriei noastre din secolul XX, ca parte a planului strategic de construire a suportului psihologic pentru război: Pogromul de la Iaşi. A doua zi după trecerea Prutului pe pontoane de către armata germană şi română, au început raidurile sovietice asupra judeţului pentru ca joi, 26 iunie, Iaşul să fie ţinta unui bombardament devastator al aviaţiei lui Stalin care a provocat importante pagube (peste 100 de morţi, Piaţa Unirii, Telefoanele şi Poşta distruse, cartierele Nicolina, Tătăraşi, Galata fiind mitraliate). A doua zi au început primele incidente în oraş provocate ca urmare a zvonurilor că populaţia evreiască sprijină aceste raiduri şi îi apără pe paraşutiştii sovietici lansaţi în spatele frontului. Această temă, a colaboraţionismului evreiesc cu forţele sovietice, va fi leit-motivul campaniei de propagandă antisemită şi de manipulare a opiniei publice desfăşurată atât prin comunicatele oficiale, cât, mai ales, prin zvonistică şi incitare la ură a agenţilor infiltraţi în populaţia civilă.

Transformarea evreilor în „ţapul ispăşitor” al tensiunii declanşate de război, precum şi asasinarea lor în masă ca efect al politicii criminale a Celui de-Al Treilea Reich nu au fost invenţii româneşti. SS-ul, ca braţ înarmat al partidului nazist, diferit de armata germană care se temea de el, a fost cel care prin cele două departamente specializate: SD-ul (securitatea partidului nazist) şi batalioanele „Cap de Mort” (trupele specializate în asasinarea evreilor din lagăre şi din teatrele de război) au gândit, declanşat şi supravegheat desfăşurarea pogromului, îndeplinit, nu mai există astăzi nici un dubiu, de autorităţile româneşti, la ordinul lui Ion Antonescu.

Pe fundalul bombardamentelor sovietice şi a isteriei că au fost infiltraţi în oraş partizani comunişti a fost simulat, în seara zile de 28 iunie, un atac asupra Legiunii de Jandarmi (care avea cazarma pe locul unde este azi sediul Arhivelor Naţionale) cu schimburi de focuri (cu cartuşe de manevră!) în zona Toma Cozma şi a străzii Lăţescu (azi, Titu Maiorescu) fără ca jandarmii, împreună cu militarii români, oricum slab pregătiţi şi haotici ca reacţie, să fie capabili să identifice sursa de foc sau pe vinovaţi. Faptul că aceste incidente rămase fără autori se petreceau exact în apropierea comandamentului german de la Liceul „Negruzzi” nu poate fi, desigur, o întâmplare. Pe acest fundal, de frică, teroare, aţâţare rasială şi zvonistică, a fost declanşat pogromul.

Într-un material a cărui dactilogramă se găseşte la Arhivele Naţionale Iaşi în urma donaţiei profesorului Constantin Cloşcă, Emil Costinescu, fost Prim-Procuror la Tribunalul Iaşi, ajuns adjunctul Inspectoratului Judeţean de Jandarmi ca urmare a mobilizării, rememorează concluziile raportului înaintat atunci generalului Topor, despre falsele împuşcături din noaptea de 28 spre 29 iunie 1941: „Însă, atunci când mi-am făcut convingerea fermă că focurile de armă trase în acea noapte nu erau reale (deoarece nu au fost găsite urme de gloanţe pe clădiri, iar răniţii s-au dovedit a fi victime ale focurilor trase de armata română, n.m), ci numai petarde menite a produce panică, n-am identificat pe adevăraţii autori ai acestei acţiuni. Bănuiam că a fost o acţiune organizată de paraşutişti infiltraţi în Iaşi, cu scopul de a produce panică în rândurile noastre şi ale trupelor germane, dezorganizând spatele frontului.

Dar ceea ce s-a petrecut apoi în Iaşi – începând cu dimineaţa zilei de 29 iunie, când sub pretextul că în cursul nopţii ar fi avut loc un atac organizat de populaţia evreiască împotriva trupelor române şi germane, nemţii au arestat şi închis în curtea Chesturii de Poliţie câteva mii de bărbaţi evrei, dezlănţuind apoi împotriva lor cunoscutele masacre şi acte de barbarie – mi-a dezvăluit adevărata faţă a lucrurilor. Cred că nu mă înşel când afirm că nici trupa germană de pază a comandamentului instalat în clădirea Liceului Internat n-a ştiut că atacul din timpul nopţii fusese o înscenare a Gestapo-ului care a folosit şi în ţara noastră metodele pumnului hitlerist, ai cărui exponenţi asasini au purtat groaza, teroarea, doliul şi masacrele în masă, în toate ţările pe care le-au ocupat în timpul războiului” (pp.11-12).

Dincolo de stilistica timpului şi de încercarea de dezincriminare completă a autorităţilor româneşti făcute ca martor chemat, în august 1945, în faţa Parchetului Tribunalului Poporului din Bucureşti, mărturia lui Emil Costinescu este extrem de interesantă pentru că el a fost cel care a coordonat acţiunea de deschidere a vagoanelor de la Podul Iloaiei şi perspectiva sa de om de justiţie şi martor ocular merită folosite în descrierea evenimentelor tragice din acele zile, cel puţin ca un contrapunct la versiunile oficiale sau oficioase. Mai ales că şi tribunalul militar, coordonat de ocupanţii sovietici, nu l-a inculpat. (Continuarea în ediţia din 7 iulie a Ziarului de Iaşi)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor