Un concediu reuşit

De când eram mic şi începusem să scriu gânduri prin jurnale, textele mele arătau că nişte poveşti ale lui Creangă, pline de comparaţii jenant de naive şi insistente. Zic “tic naţional” pentru că românii nu pot să facă ceva fără să tragă cu ochiul şi peste gard la vecini, să vadă ce şi cum fac aceia un lucru mai întâi, şi apoi să se apuce şi ei treabă. Nu prea suntem siguri pe noi, de aceea apelăm mereu la comparaţii, dar asta e altă poveste, nu-i aşa?…

Din punctul meu de vedere comparaţia are două scopuri, unul de a descrie cât mai bine o idee, un fenomen, o stare, pentru a le plasticiza şi a le face mai pe înţelesul cititorului (de exemplu: un răsărit de soare frumos şi pur ca o fată mare), şi al doilea pentru a scoate în evidenţă calităţi sau defecte care la prima vedere nu s-ar observa (exemplu: cineva e prost ca noaptea).

Ei bine, analiza mea de astăzi va înclina spre a doua utilitate a comparaţiei, şi anume cum sunt obişnuiţi să îşi petreacă românii concediile în comparaţie cu străinii. Am să încep cu cei din urmă pentru că în ultimele două săptămâni am întâlnit, ca şi anii trecuţi, prin campingurile pe unde am poposit, o mulţime de străini. Din ce-am observat eu pe viu am tras concluzia că cetăţenii din alte ţări, în special cei din vest, sunt mult mai înclinaţi spre căutarea unui concediu liniştit decât noi, românii. Un astfel de concediu, lipsit pe cât posibil de orice deviere de la normal, de evenimente neplanificate, este considerat a fi unul ideal, reuşit. Aceştia caută la locurile şi oamenii pe care îi întâlnesc doar părţile cunoscute şi le evită pe cât posibil pe cele cu aspecte pe care nu le pot controla. N-ai să vezi străini, decât doar cu rare excepţii, care să încalce flagrant regulile de circulaţie în trafic sau regulile unui loc unde se află la un moment dat, care să se bage în conflicte care nu-i privesc, ci doar care îşi văd de treaba lor şi atât.

Evident că acest comportament porneşte de la o educaţie ce încurajează politeţea şi buna cuviinţă, evitarea încurcăturilor,  de la o mentalitate care înclină spre o organizare cât mai detaliată a traseului, locurilor, şi un comportament civilizat. Pe oriunde am mers în campingurile din România nu am auzit niciodată muzică dată tare, urlete, certuri în gura mare, scandaluri deschise, nerespectarea flagrantă a regulilor campingurilor şi multe asemenea de la turiştii sau grupurile de turişti străini. Majoritatea covârşitoare a celor veniţi cu rulote sau corturi îşi vedeau strict de perimetrul lor în linişte, nu intrau în vorbă neîntrebaţi, respectau cu sfinţenie spaţiul intim al celorlalţi, iar dacă, să zicem ceva neprevăzut intervenea, cum ar fi scăparea unui câine din lesă care să deranjeze alţi vecini, situaţia era rezolvată cât mai curând posibil, iar scuzele nu întârziau să apară. Dacă intrai tu în vorbă cu ei, reacţionau zâmbitor, cu bun simţ, amabilitate şi stăpânire de sine, chiar dacă situaţia era una mai delicată. Iar atunci când se adunau mai mulţi, cum a fost cazul în care într-un camping au venit în jur de 15 rulote din Olanda, şi apăreau situaţii în care două sau mai multe familii se adunau într-un singur loc la masă sau un pahar de vin, ei bine, nici aici situaţia nu se schimba. Era doar o adunare liniştită, la lumina discretă a lămpilor, cu discuţii pe tonuri joase, fără exagerări de niciun fel, zgomote deranjante, muzică dată tare ş.a.m.d… Şi totul se termina cel târziu la orele 22:30.

Românii, pe de altă parte, parcă fac cu tot dinadinsul să îşi strice orice concediu al lor şi/sau al tuturor celor din jur, neorganizându-şi deloc sau foarte puţin sejurul, deviind extrem de frecvent de la traseu, încălcând regulile locului, de circulaţie, intervenind în situaţii care nu-i privesc, protestând deseori vehement la ceea ce consideră ei a fi neînţelegeri sau nedreptăţi, spunându-şi părerea neîntrebaţi şi multe, multe altele. De pildă, într-un camping cu mai mulţi străini liniştiţi, au venit într-o seară două rulote cu români. Aceştia, fiind prieteni, s-au adunat la un şpriţ şi, ce să zic, râsete mai vesele, discuţii mai gălăgioase, zgomote mai lipsite de îngrădire nu se auzea din tot campingul la un loc cât se auzeau de la ei. Toţi din jur înţelegeam perfect ce spuneau pentru că vorbeau foarte tare deşi erau foarte aproape unii de alţii, şi chiar ajunsesem să îi identificăm după voce pe fiecare în parte. Muzica avea, de asemenea, volumul ridicat, paharele cu vin curgeau, fumul de la  ţigări şi grătare ne invadau tuturor spaţiile. Lumea era a lor, numai a lor până târziu în noapte. Iar la prima vedere păreau civilizaţi, de rasă bună, ca să zic aşa.

Am mai întâlnit o situaţie cumva asemănătoare într-o vizită la Sighişoara, tot anul acesta, când ne-am intersectat cu un grup de greci de vârste diferite şi care erau aproape la fel de gălăgioşi ca unul de români. Dar nu îi ajungeau, oricum. Ce să mai vorbesc de situaţia de anul trecut de la mare când nişte turişti, amici cu patronul au început să se certe ca la uşa cortului cu cel din urmă de la bani, porcăindu-se prin tot campingul două ore… Mi-a mai povestit o cunoştinţă o întâmplare dintr-un restaurant respectabil din Austria unde a sosit la un moment dat un grup de români care a spart în mii de bucăţi atmosfera scârţâind scaunele pe podea, mutând mesele ca să fie mai apropiaţi unii de alţii, strigând unii la alţii peste masă, sau toţi la ospătar, râzând în gura mare fără pic de respect faţă de ceilalţi clienţi ai restaurantului, de parcă erau singuri acolo.

Acum, ce să zic, mie îmi place mai mult stilul românesc de a fi, adică acela fără inhibiţii, şi nu mă simt bine printre vesticii aceia care parcă au o găluşcă în gât de fiecare dată când îi vezi, dar, din păcate, pretenţiile noastre de a fi egali cu ei se cam bat cap în cap cu posibilităţile noastre de a le semăna oarecum. Fiindcă, dacă vrem să fim evoluaţi ca ei, aşa cum ne smiorcăim peste tot, trebuie să renunţăm la unele plăceri ce ne caracterizează. Din păcate, o lume civilizată înseamnă şi o lume de sacrificii, una puţin cam constipată şi inhibiată, trebuie să recunoaştem.

Iubitori de aventură cum suntem, deschişi la gură şi mari dispreţuiori ai regulilor, ne situăm mai degrabă într-o epocă premodernă decât una postmodernă, aşa cum se întâmplă cu restul Europei. Bravo nouă sau bravo lor?… Nici nu mai ştiu.

Briscan Zara este scriitor şi publicist