Un Crăciun neobişnuit… (II)

Încă de pe 22 îmi pusesem brasardă tricoloră (ca atâţia alţii, mii şi mii) şi mergeam pe stradă, deopotrivă mândru de acest semn distinctiv, dar şi cu teama (nemărturisită) că oricând m-ar putea ochi un terorist… Trupe fabuloase, terorişti invizibili păreau să vină, de peste tot şi de niciunde. Deşi  se declarase că armata e cu noi! – şi securitatea era cu noi, şi miliţia! – nu ştiu cum se făcea că toate aceste forţe, atât de solidare, se confruntau şi se decimau între ele, ucigând, cu premeditare sau la întâmplare, pe oricine le intra în colimator. Însă spaima cea mare ne-o inculcau teroriştii. |ştia se aflau pretutindeni şi nicăieri. Înafara faptului că atacau prin surprindere, aveau şi un program de înspăimântare şi de lichidare a locuitorilor carpato-danubiano-pontici, prin otrăvirea apelor, distrugerea barajelor, aruncarea în aer a hidrocentralelor, a fabricilor şi uzinelor… Drept pentru care s-au constituit formaţiuni civile de apărare. Exista ameninţarea că vor fi atacate şi blocurile de locuinţe. La Radio Iaşi se anunţase că, dinspre ruşi, vin nişte elicoptere care, probabil, vor ataca oraşul. Pe atunci, intrarea în blocuri nu era, ca acum, protejată electronic, nici interfon n-aveam, dar mai bine că nu; altfel, doar ce l-ai fi auzit pe-un terorist: „Gata! Am venit! Deschideţi! Pân-aici v-a fost!” Dar cel puţin noi, la scara noastră, eram apăraţi: băieţii de clasa a VII-a – Dragoş, Leo, Vasile – făceau de strajă, noaptea, la intrarea în bloc (până îi toropea somnul). Cine ar fi îndrăznit să treacă peste ei?! Voiseră să plece la Bucureşti, la revoluţie, şi cu mare greu, noi, părinţii, am reuşit să-i oprim. Din proprie iniţiativă s-au hotărât – palidă compensaţie! – să păzească blocul…

Sediul revistei „Cronica” devenise locul geometric de întâlnire nu doar a scriitorilor, ci a tuturor celor care simţeau nevoia unei solidarizări cu evenimentele ce dăduseră năvală peste toţi. În holul „Cronicii” a avut loc, între altele, o adunare spontană a scriitorilor, care au ales, prin vot la fel de spontan, un nou Comitet de conducere al Asociaţiei… Tot acolo am lansat, în prima zi de Crăciun, o „Cronică” nouă (scrisă şi tipărită în doar două zile!) în care, exaltaţi şi naivi, ne exprimam bucuria schimbării, fervoarea libertăţii, îndeosebi a libertăţii cuvântului. Lansarea a avut două momente de stupoare: vacarmul entuziast al clipei a fost, brusc, stins, de apariţia, în hol, a tovarăşului Crihană, cel care, doar cu trei zile înainte, ne ceruse să condamnăm ferm, huliganii de la Timişoara. Chiar avea dreptate: textul o scălda binişor. Acum, răsfoind noua Cronică, a trecut pe la fiecare redactor, ne-a felicitat, ne-a strâns mâna… Încă şi mai entuziaşti ca el s-au arătat cei doi băieţi cu ochi albaştri, Matei şi Cozma, care pupat piaţa Endependenţi cu mai toată lumea… Precum se vede, era o fericire generală…

În Ajun, eu urmăream, la televizor, cursul evenimentelor, tu, în bucătărie, făceai sarmale. Toate femeile din patrie făceau sarmale, răcituri, fripturi, salată de boeuf… Doar se dăduse liber la cumpărături, Alimentarele gemeau de mărfuri, până ieri-alaltăieri interzise, totul părea neverosimil şi nu se ştia dacă minunea va ţine mai mult de trei zile. Odioşii, când erau prinşi, când scăpau din nou, ca prin urechile acului. Îţi relatam (îţi strigam!), din sufragerie, desfăşurarea acţiunii. Înfăşurai o sarma-două şi veneai să vezi şi tu, câte o fază mai palpitantă. Întreaga zi ai făcut naveta între bucătărie şi sufragerie.

Din când în când sunau la uşă colindătorii, doar copiii din blocul nostru, ceilalţi, din cartier, n-aveau voie să umble, de teama teroriştilor. Sculaţi, sculaţi, boieri mari,/ C-au venit colindători… Ni se umplea sufletul de bucurie, îi primeam ca pe nişte vestitori ai libertăţii. Cuvinte care sună bombastic astăzi, dar dacă daţi imaginea cu 24 [chiar cu 31] de ani în urmă…

Tot aşa, vestea prinderii celor doi tartori, procesul şi execuţia le-am receptat ca pe o izbăvire. Am îngenunchiat, i-am mulţumit Celui de Sus şi-am plâns. La fel făcuse tata, la moartea lui Stalin. Aveam 12 ani atunci şi-l priveam înmărmurit cum a îngenunchiat la icoane şi ne-a îndemnat şi pe noi: „Închinaţi-vă, copii! A murit Anticristul! Tartorul tartorilor! Doamne, îţi mulţumim că l-ai luat!” Şi nici nu se ştiau, la vremea aceea, toate crimele săvârşite de tătucul popoarelor.

Astăzi (de mai mulţi ani, de fapt) se face vorbire şi se emit incriminări care se răsfrâng nu doar asupra celor ce, în ziua Naşterii Domnului, au ordonat execuţia odioşilor, dar şi asupra poporului (român) care a tolerat un asemenea act necreştin. Dar furia populară fusese, în decembrie ’89, surdă şi oarbă, indusă, dincolo de fapte reale, oricând şi oriunde condamnabile, de acuze ce, mai târziu, s-au dovedit fanteziste: subminarea economiei naţionale; conturile din bănci elveţiene; chiuvetele şi veceurile de aur (!) şi mai ales: genocidul, cei 60.000 de morţi în revoluţie! Cum să-ţi fie milă de cel din ordinul căruia au fost omorâţi atâţia oameni?! S-a dovedit, mai apoi, că n-au fost decât o mie de morţi, dar chiar şi pentru unu făptaşii meritau o judecată severă, dar dreaptă. Cum scriam, zece ani mai târziu, după ce văzusem un nou documentar despre procesul şi execuţia Ceauşeştilor, toată târguiala de la (simulacrul de) proces, îi arată pe cei doi – îndeosebi pe savantă – nedemni de… demnităţile pe care le-au avut, inconştienţi de răul pe care l-au produs, incapabili să-şi asume vreo responsabiltate, jalnici. În loc să stârnească mânia, stârneau, mai degrabă, mila, o milă sălbatică. Neemiţând toată viaţa nicio vorbă memorabilă, n-au putut-o emite nici atunci, în ultima lor clipă. Fără puterea care i-a făcut atât de temuţi, fără aclamaţiile şi ovaţiile mulţimii, cu care au fost învăţaţi, fără Securitatea ocrotitoare, fără câinele-lup, cei doi nu arătau decât aşa cum şi erau în realitate: doi bătrânei decrepiţi, dezorientaţi şi lipsiţi de orice mândrie… Scoşi de pe scena politică, readuşi la condiţia lor semidoctă, ar fi făcut figura unor bieţi pensionari, poate mai arţăgoşi ca alţii, care s-ar fi tocmit pe la tarabe, iar seara, pe o băncuţă din faţa blocului, ar fi povestit cui ar fi vrut să-i asculte (şi-ar fi fost destui) cum au făcut şi-au desfăcut ei iţele ţării şi ale lumii, timp de un sfert de veac. Că te şi întrebi: pentru ce au fost omorâţi?!

Cu ce-am rămas? Cu gustul amar al manipulării. Cu faptul că nici acum, după 24 de ani [31], nu se ştie cine-a tras în noi/ după 22. Cu dezamăgiri şi frustrări, ale unei tranziţii (de la socialism la capitalism, vă rog!) ce părea interminabilă. Dar, dincolo de toate, în decembrie ’89, a fost un Crăciun, pe cât de neobişnuit, pe atât de (ne)fericit… (Decembrie 2013; din volumul Trafic de influenţă, 2014)

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist