Un nou candidat pentru şefia NATO

Nu se întâmplă prea des ca un potenţial candidat la funcţia de secretar general al Alianţei Nord-Atlantice (NATO) să reacţioneze public într-un stil pozitiv-optimist la menţionarea acestei eventualităţi. De regulă, se recurge la formule neutre şi generale, în paralel cu îndemnurile la răbdare şi expresiile de sprijin faţă de titularul (încă) în funcţie. Iată, însă, că în peisaj a apărut premierul neerlandez, Mark Rutte, iar zvonurile privind mutarea sa la Bruxelles – nu foarte departe! – pentru a-şi asuma cea mai înaltă demnitate civilă a Alianţei au început să circule imediat după anunţul retragerii din politica internă. Dacă, în trecut, domnul Rutte minimaliza speculaţiile privind o astfel de candidatură, sâmbăta trecută o aprecia ca fiind „foarte interesantă” şi observa că, dintr-o funcţie de acest gen, „ar putea să-şi aducă o contribuţie”. Aşadar, există un nou candidat, iar el trebuie luat în serios.

Cu o vechime neîntreruptă de treisprezece ani în fruntea guvernului Ţărilor de Jos, domnul Rutte este o prezenţă definitorie în Consiliul European. Premier al ţării sale din 2010, vechimea sa în instituţia de vârf din UE este depăşită doar de cea a lui Viktor Orbán – şi doar cu câteva luni (este adevărat că liderul maghiar a mai exercitat funcţia de prim-ministru şi înainte ca ţara sa să adere la UE). Nu este de mirare că influenţa sa a depăşit statutul Ţărilor de Jos, de membru din categoria mijlocie-mică, sub aspect demografic. A fost, în esenţă, o voce în jurul căreia s-au raliat uneori statele-membre adepte ale cumpătării, în opoziţie cu partizanii unor cheltuieli ambiţioase. Şi, chiar dacă până la urmă a fost nevoit să cedeze teren, a ştiut să obţină concesii în favoarea liberului schimb şi a pieţei, în care publicul neerlandez continuă să creadă – oricum, mai mult decât o fac alţi europeni.

A fost, de asemenea, aşa cum România o ştie foarte bine, intransigent şi încăpăţânat în chestiunea extinderii spaţiului Schengen, mai ales că resimţea mari constrângeri de politică internă, venind dinspre un electorat sceptic faţă de noile avansuri ale integrării europene. Îi putem reproşa dubla măsură ce a caracterizat, o vreme îndelungată, linia neerlandeză. România nu a fost, în ultimii doisprezece-treisprezece ani, singura ţară din UE cu mari probleme la capitolul stat de drept şi, în plus, blocarea accesului nostru în zona de liberă circulaţie nu avea cum să contribuie la progrese – şi, după cum foarte uşor se vede, nici nu a contribuit. Întrebarea este, însă, următoarea: presupunând că Ţările de Jos, sub premierul demisionar Mark Rutte, renunţă la toate obiecţiile împotriva României şi Bulgariei, ar exista motive pentru care unul sau ambele guverne să-i blocheze candidatura la şefia NATO?

Fără îndoială că se vor auzi, la Bucureşti şi la Sofia, voci care să pledeze pentru o asemenea atitudine. În ciuda a ceea ce se speculează pe alocuri, nu va exista niciun fel de presiune, de nicăieri, pentru ca România să accepte un candidat pe care nu-l simpatizează. Pur şi simplu, în frunte cu SUA, membrii Alianţei se vor îndrepta spre următorul nume de pe listă – aceasta, presupunând că cel al lui Mark Rutte va ajunge să fie luat în considerare. Doar că un asemenea demers, dacă autorităţile române se vor hotărî să-l facă, nu trebuie întreprins decât într-o coaliţie, fie ea şi mică, şi în paralel cu un mesaj afirmativ: susţinem un candidat est-european, o candidată sau, cine ştie, nu ne convinge niciunul dintre aspiranţi şi, în consecinţă, susţinem prelungirea cu un an a mandatului lui Jens Stoltenberg.

Totuşi, din punctul de vedere al guvernului de la Bucureşti, ar trebui să primeze calităţile candidatului, iar reputaţia de fermitate în relaţia cu Rusia se numără printre ele. Aşa cum a demonstrat-o criza provocată de doborârea de către separatiştii din Doneţk a avionului malaiezian care decolase de la Amsterdam, la 17 iulie 2014, autorităţile neerlandeze au acţionat cum trebuie şi au comunicat ceea ce trebuie, rămânând indiferente la ieşirile propagandistice ale Rusiei. Apoi, după invazia pe scară largă în Ucraina şi în contextul impunerii de sancţiuni din partea UE, guvernul Ţărilor de Jos a fost printre cele mai puţin dispuse să menajeze orgoliile Moscovei.

Pe de altă parte, fapt deloc lipsit de importanţă, cabinetul Rutte nu a reuşit să atingă pragul de 2 la sută din Produsul Intern Brut (PIB) pentru cheltuielile militare, ceea ce înseamnă că, la acest capitol, domnul Rutte nu va puncta în eventualul duel cu lidera neoficială a cursei, premierul danez Mette Frederiksen. Dar, aşa cum s-a remarcat adeseori în presa internaţională, competiţia neoficială din acest an este extraordinar de deschisă, pentru că şi exigenţele faţă de noul Secretar General NATO vor fi deosebit de mari.