Un proiect de ţară: copiii care iubesc şcoala

Uneori e tare folositor să facem asemenea bilanţuri, pentru a ne vindeca de un optimism naiv şi un pic siropos care e convins că doar educaţia mai poate salva România. Ar putea, desigur, dar mai întâi ar trebui ea însăşi salvată: pe de o parte, de o administraţie politică eternizată în posturi, pe de altă parte, de o bună parte din corpul profesoral extenuat, rigidizat şi incapabil să evolueze.

În aceşti zece ani, lumea din jurul nostru a evoluat extraordinar: Youtube, Instagram, Tik-tok, digitalizarea planetară, pandemia, războiul. În faţa tuturor acestor mutaţii care au schimbat ireversibil faţa lumii, şcoala continuă să reziste eroic în schemele ei old style.

Doar câţiva birocraţi din minister au prins gustul noului jargon internaţional cu care îşi justifică triplarea salariilor; în rest, tot ce spunea Mihai Maci la începutul anului 2013 este disperant de adevărat: supraîncărcarea orarului şi a ghiozdanelor copiilor, metodele învechite de predare, manualele indigeste, scrise parcă de ciudă împotriva copiilor, relaţiile între părinţi, profesori şi copii (modificate uşor doar de apariţia sublimelor grupuri de whatsapp) – toate acestea le citim ca şi cum ar fi fost scrise azi.

Astfel încât am ajuns astăzi aici: cu cât sistemul de învăţământ a fost capturat mai temeinic de politicieni incompetenţi, politizând orice post posibil în gestiunea educaţiei, cu atât mai mult copiii s-au îndepărtat de şcoală. Şi s-au îndepărtat în feluri diverse: dispreţuind-o, abandonând-o devreme şi definitiv sau părăsind-o cât mai timpuriu cu putinţă pentru a se muta în alte ţări.

Sunt zece ani pierduţi în care nu a avut loc nicio reformă reală a şcolii: zece ani în care educaţia a avut în cea mai pare parte (cu notabila, dar aproape inutila excepţie a anului 2016) miniştri incompetenţi sau corupţi, secretari de stat aduşi de prin judeţe pe linie de partid şi secretare generale fabricate la şcoala de poliţie şi la Spiru Haret. „România educată” rămâne până acum oul cel mic scremut de cloşca prezidenţială după o luptă seculară dusă de mii de ostaşi anonimi, dar un ouşor spart deja cu veselie de aberantele proiecte ale lui Cîmpeanu.

Ceea ce e important se petrece însă în altă parte: în şcoli, acolo unde profesorii sunt sufocaţi de birocraţie şi de avalanşa de decizii care nu reformează nimic, doar produc un haos permanent.

Unde aceiaşi profesori, copleşiţi de absurdul revărsat zilnic dinspre minister, nu mai au timpul şi dispoziţia afectivă să aibă grijă de copiii pe care îi educă.

Unde manualele continuă să rămână ilizibile şi respingătoare, dar mereu însoţite de auxiliare oneroase.

Unde copiii învaţă în trei schimburi, uneori până mult după lăsarea întunericului, şi ajung la patruzeci de ore de muncă pe săptămână, peste ce munceşte un adult.

Unde tot procesul educaţional este un simulacru, pentru că, nu-i aşa, mereu urmează o evaluare naţională şi un bacalaureat în numele cărora toate celelalte materii merită sacrificate, pentru a putea întreţine bolnava industrie a meditaţiilor şi a îndopa cu spor, la matematică şi română, nişte gâsculiţe incapabile de reacţie sub presiunea dublă a şcolii şi a părinţilor. (articol preluat de pe platforma PressHub)

Ciprian MIHALI este filosof şi publicist, predă filozofia contemporană la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj