Un punct de sprijin… după o jumătate de veac

Ne-am îmbrăţişat (având grijă, totuşi, să nu ne producem prea mari perisabilităţi) şi ne-am dedat cetitului. Că altceva, ce puteam face? Hai să nu mai prelungesc suspansul şi să vă spun că iubirea aceea de tinereţe se cheamă Punctul de sprijin şi-i cartea mea de debut. La Junimea. Era 1971, împlineam 30 de ani, mă transferasem (cu tot cu barbă) de la Radio Iaşi la revista „Cronica”, eram căsătorit de doi ani, stăteam în gazdă (vom mai sta încă vreo trei), debutam editorial – ce mi-aş fi dorit mai mult? Ratasem, ce-i drept, transferul la Junimea, dar deja mi se părea mai confortabil – şi adecvat „stilului” meu – să „cronicăresc” publicistic decât editorial. 

Nu ştiu cum o fi acum, (doar bănui) dar, la vremea aceea de secetă editorială, apariţia primei cărţi era urmarea unei confruntări extrem de dure cu editorul/ redactorul de carte, cu cenzura şi mai ales cu tine însuţi. Publicam de vreo zece ani, sporadic, în presa literară, luasem diverse premii la concursuri studenţeşti, în primăvara lui ’66, la absolvirea facultăţii, proaspăt apăruta revistă „Cronica” îmi acordase o cogemitea pagină de poezie. Cu poză. Şi cu titlul cât cuprinde: UN POET. Iar cei care puneau un astfel de riscant sigiliu se numeau Alexandru Andriescu, Mihai Drăgan, Dan Laurenţiu, parte dintr-o redacţie (ca o corabie) coordonată (de la distanţă) de profesorul Ciopraga, cu Ştefanache, Sturzu şi Iacoban (singurul care mai poate da samă „de-acele cumplite vremi”) la câte-un tablou de comandă şi cu mateloţi precum Val Gheorghiu, Ştefan Oprea, Aurel Leon… (M-am abătut puţin cu ispita de la trebi, întrucât în aceste zile tocmai se-mpliniră 55 de ani de la lansarea la apă a revistei CRONICA, o publicaţie despre care se poate spune că a făcut epocă în Iaşul cultural-artistic al ultimelor decenii din trecutul veac. Dar poate că voi reveni.)

Cincinalul ’66-’71, petrecut de mine la Radio Iaşi, a fost unul al aşa-zisei deschideri ceauşiste, de care am profitat din plin. Cam liricoid şi romanţios până atunci, deveneam, treptat, tot mai ludic, (auto)ironic, chiar sarcastic, insinuând în text exasperarea existenţei într-o societate nu doar – vorba lui Caragiale – fără prinţip, dar care îşi impunea strivitor dogmele.

Această primă carte a mea trebuia să se cheme ÎNGĂDUIŢI-MI SĂ RESPIR, dar vai!, Ceauşescu tocmai atunci se întorsese din China şi voia să facă şi la noi oarece revoluţie culturală. Peste noapte, s-a schimbat modificarea, textele au (re)început a fi epurate, anumite cuvinte au devenit tabu (moarte, soartă, biserică, Dumnezeu, înger ş.a.m.d.), aluziile şi fitilele erau căutate cu lupa… Mai toate cărţile date/ primite cu autograf, din acei ani, sunt albăstrite/ înnegrite de corecturi ulterioare ale autorilor, care îşi reconstituie cuvintele/ pasajele cenzurate.

Şi ce vrei să insinuezi tu aici – mi-a zis editorul junimist, care îmi era amic, jucam şah împreună – că în această ţară n-ai voie să respiri? Schimbă titlul, dacă vrei să-ţi apară cartea! Ne-am târguit, ne-am certat, ne-am înjurat, dar, până la urmă, a rămas pe-a lui. Placheta a apărut cu titlul Punctul de sprijin. Totuşi, ca victorie personală, poezia ce dădea titlul iniţial, precum şi alte texte insinuante, au rămas în sumar.

De fapt editorul nu susţinea cu atâta vehemenţă opinia proprie – dar asta aveam s-o aflu peste vreo patru decenii – ci a cenzurii de la Bucureşti, camuflată în ceea ce se numea Centrala Cărţii. Memorialul acestei odioase instituţii e de citit în volumul Controlul cărţii. Cenzura literară în regimul comunist din România (Editura „Cartea Românească”, 2014), în care autoarea, Liliana Coropca, adună, colaţionează şi comentează zeci de cărţi, sute de documente, mărturii, opinii. În ceea ce mă priveşte, e relevant un decupaj din „O istorie a literaturii române de azi pe mâine”, de Marian Popa. Iată pasajul (vol.II, p.115): „Într-o carte de Nicolae Balotă, Absurdul a devenit Lupta cu Absurdul. Culegerea de poezii Îngăduiţi-mi să respir, scrisă de N. Turtureanu, e publicabilă tot prin schimbarea titlului: Declin în toamnă”. Asta fusese doar o variantă „de lucru”, titlul propus de mine (după negocieri) şi acceptat de editor fiind Punctul de sprijin. Însă prin Declin în toamnă salvam poezia din interior, numită, iniţial, Îngăduiţi-mi să respir. Cititorii, chiar editorii mai fragezi, de astăzi, nu-şi pot imagina câtă strategie, ce risipă de energie şi câţi nervi se consumau pe câmpia literelor, în urmă cu doar cinci decenii, întru apărarea – sau neantizarea – unui cuvânt… Nu întâmplător, cred, Nichita Stănescu a scris (şi publicat), în acea perioadă, Necuvintele, Doinaş ne-a relatat Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, iar Nicolae Ionel, colegul meu de Litere, a încercat a zidi Cuvânt în cuvânt, tentând şi visând un construct inexorabil şi, deopotrivă, izbăvitor. Ceea ce n-a împiedicat, chiar a alertat ocârmuirea să-i trimită repede cartea la topit. (Apăruse la aceeaşi ieşană Junimea, redactor de carte fiindu-ne, şi lui Ionel şi mie, preabunul poet, prozator şi istoric literar, acribios editor, regretatul Gheorghe Drăgan.)

45 de poezii, 95 de pagini, format 61v86/24, hârtie velină, aproape transparentă, ceea ce-nseamnă o plachetuţă nu mai lungă, nici mai lată ca o palmă. Pe coperta I, realizată de Val Gheorghiu, pictorul-prieten a speculat cum nu se putea mai bine titlul cărţii, închipuind trei benzi de culoare – galben, alb şi albastru – care conflueau într-un punct fix, pe un cer mat. Mat putând însemna şi opac, dar şi – în cazul meu – finalul jocului pe care-l practicam cu frenezie… De pe coperta a IV-a mă priveşte un cap de dac încăpăţânat, a cărui cam prea pătrăţoasă bărbie e atenuată de-o podoabă barbicolă „de origine romană”… Unii şi alţii (chiar şi altele) spun că acela aş fi eu… Critica de întâmpinare – extrem de funcţională în acei ani – a remarcat faptul că mă aflam „În căutarea unui chip”, a unei personalizări, poetice, desigur, volumaşul acela inaugural conţinând in nuce punctele de sprijin, dar şi de suspensie, care mă vor situa (după fericita formulă a criticului Liviu Leonte) între gravitate şi ironie.  

Zâmbesc acum, tatonând cuiele şi cuişoarele cu care îmi propteam punctul de sprijin – şi era o naivitate să crezi că editorul/ cenzorul nu se prinde… Dar, prin producerea/ acceptarea unor minime modificări se salvau texte (şi pretexte) chiar mai ofensive decât cele cenzurate. Încât, după opinia mea, cel mai ofensiv text nu-i Îngăduiţi-mi să respir, ci un altul, din care voi relua, mai la vale, câteva Semne: Nu mai putem vorbi despre nimic./ Cuvintele/ ne stingheresc şi ne împovărează. A mare, a mic,/ a râde, a plânge – ce mai contează!?// Bine, veţi spune, şi cum rămâne/ cu toate acele cuvinte bătrâne/ spuse/ în numele tatălui/ şi-al păcatului,/ în numele fiului/ şi-al pustiului,/ în numele duhului/ şi-al văzduhului?/ (…) Sub fiecare piatră de cuvânt/ va fi săpat cel mai ales mormânt:/ Născându-se, a fost menit să spună/ că-n adevăr nu poate fi minciună./ Îndeplinindu-şi exemplar menirea,/ a convertit, întreagă, omenirea./ Învăţătura lui o să rămână/ ca axul cumpenii peste-o fântână./ Şi iarăşi fără aripi or să zboare/ vorbele smulse din dicţionare.

Cartea a primit premiul pentru debut, la prima ediţie a Festivalului Naţional de Poezie „George Bacovia”, desfăşurat în toamna acelui an, la Bacău. Am şi acum diploma, semnată de Radu Cârneci (preşedintele juriului), precum şi un imens volum Bacovia, atunci editat, ca bonus. Privindu-l/ citindu-l, parcă auzi materia plângând.

Dincolo de aceste disconforturi, deturnări de sensuri şi festivisme, debutul era o sărbătoare, nu doar pentru autor, ci şi pentru editor. Întâmpinarea făcută de Iosif Vulcan, junelui Eminescu (Cu bucurie deschidem paginile foii noastre…) reverbera peste timp şi spaţii, dând actului editorial valoarea unui certificat de naştere. Doar nu spunea Emerson (unul dintre eseiştii mei favoriţi) că naşterea unui poet este principalul eveniment al succesiunii?

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist