Un spectacol despre sensurile ratării

Atunci când publicul râde estetic, nu va fi cazul a ceea ce numim un râs din toată inima. Dacă varsă o lacrimă, să zicem, din raţiuni care ţin de morală, totul va avea legătură cu judecata sa cu privire la situaţii şi personaje. Iar dacă râde sau plânge în mod real, probabil că se identifică cu ceea ce se petrece pe scenă sau acţiunea scenică şi personajele îi spun ceva cu privire la sine şi la viaţa sa. Mai multe tipuri de reacţii la comedie sau dramă pot fi identificate în sala de spectacol.

Cu prilejul noii premiere, Acasă la tata, regizorul Claudiu Goga alege să colaboreze altfel decât până acum cu Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi. În primul rând, nu mai recurge la texte răsunătoare, ci la un text realist scris de actorul Mimi Brănescu. În al doilea rând, nu mai aduce în scenă decoruri grandioase şi nici nu mai îndrumă actorii spre un joc filigranat în ceea ce priveşte detaliile, gestica. Ceea ce nu înseamnă că renunţă la psihologie şi dramă, ci dimpotrivă. În al treilea rând, vine cu câteva elemente destul de frecvent întâlnite în estetica spectacolului actual: comedia şi poanta care potenţează drama şi psihologia oarecum dură a vieţii personajelor, infuzarea cu lirism a unor partituri dramatice, psihologice şi naturaliste, fructificarea duetelor scenice de succes pentru accentele psihologice ale tramei de această dată, cum ar fi parteneriatul scenic dintre Ionuţ Cornilă şi Cosmin Maxim, la care s-ar mai putea adăuga aluzii la spectacolele anterioare, evidente în elementele de decor, în special casa rotativă, mici picanterii (bufetul "La Mimi").

Simplitatea este trăsătura de bază a acestui spectacol şi o calitate a sa. Scenele sunt delimitate prin titluri care iau numele personajelor a căror ratare stă în prim planul scenei respective. Pentru că spectacolul este despre ratare şi despre sensurile acesteia. Despre ratarea de a te realiza ca scriitor mic într-un oraş mare, despre ratarea de a rămâne într-un loc de care nu multă lume a auzit, despre ratarea celui care iubeşte o femeie, dar e căsătorit cu o alta, despre ratarea femeii iubite de bărbatul căsătorit şi cu copii, într-un oraş provincial, femeie care îl iubeşte la rândul ei pe poetul oarecum ratat şi el, care îl aşteaptă în pofida raţiunii, despre ratarea femeii casnice, care se dedică familiei şi nu mai are timp pentru ea. Despre ratare în multiple sensuri, dar şi despre renunţare şi, de aceea, despre suferinţă.

Claudiu Goga alege textul pentru că îi oferă un prilej de a aduce anumite motive cehoviene în actualitate, fără a-l monta pe Cehov: visul de a evada din provincie în capitală şi faptul că unii mai şi reuşesc să plece, dar se întorc la fel de nefericiţi pe cât au plecat, personajele risipite între iubiri neîmpărtăşite, căutări şi iluzii. Personaje cenuşii, cu o existenţă fumurie, dar a căror viaţă, prin neîmplinire şi analiza detaliilor, capătă o valoare foarte mare pentru privitor. În acelaşi timp, punerea în scenă are ceva dintr-un film american când toţi tinerii dintr-un oraş mic visează să ajungă într-un oraş mare, cunoscut, iar cei ce se întorc sunt mai răvăşiţi de reîntâlnirea cu trecutul personal decât de motivele care i-au determinat să revină acasă în primă instanţă.

În ambele situaţii, realismul e dominant, deşi nu înseamnă acelaşi lucru. Astfel că regizorul mizează pe o formă de realism care nu e nici neapărat cehoviană şi nici de film american. Mai curând naturalistă, cu unele exagerări (bătaia dintre cei doi prieteni din liceu, sângele), interpretarea textului devine foarte personală într-o montare care poate fi văzută independent de textul de la care s-a plecat, posibil autobiografic, posibil doar scris ca şi cum autorul s-a şi văzut deja pe sine ca actor, atunci când a dat curs personajelor.

De foarte multe ori, se rămâne la jumătatea drumului spre crearea unor personaje credibile pentru că actorii folosesc foarte mult din experienţele de rol anterioare şi prea puţină vigoare pentru oamenii pe care ar trebui să îi redea în spectacol; se supradimensionează cel mai adesea, iar atunci când Ada Lupu şi Cosmin Maxim se află în prim plan, pe o bancă, se încearcă una din scenele acelea realiste şi credibile, veridice şi emoţionante, dar până acolo, din punct de vedere emoţional şi psihologic, lipseşte ceva. Conflictul dintre personajele lui Ionuţ Cornilă şi Cosmin Maxim este însă foarte bine exprimat.

În timp, spectacolul şi-ar putea câştiga autonomia, revendicată de la Cehov ori din filmele americane, dar chiar şi dincolo de acestea, prin aspecte care le infirmă, conceptual sau scenic, cum ar fi explozia dramatică din momentul cu Petronela Grigorescu, momentele extrem naturaliste ori cele în care survin meditaţii cu privire la râsul sau plânsul personajelor, spectatorilor.

(Acasă la tata de Mimi Brănescu, regia şi ilustraţia muzicală: Claudiu Goga, distribuţia: Teodor Corban, Cosmin Maxim, Ionuţ Cornilă, Ada Lupu, Petronela Grigorescu, Doina Deleanu, Adi Carauleanu, Constantin Avădanei, Dumitru Năstruşnicu, Radu Homiceanu, Andrei Sava, scenografia: Lia Dogaru, video: Constantin Dimitriu, Sala Mare, TNI, premiera: 16 noiembrie 2019)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)