Un start ratat

Cât înseamnă 30 de ani? E mult, e puţin? Perioada interbelică (când România s-a transformat dintr-un stat semioriental într-o veritabilă naţiune europeană), socotită de la finalizarea Marelui Război până la începutul celei de a doua conflagraţii mondiale a durat 21 de ani. Dacă adăugăm trei decade la anul 1947, când – prin abdicarea Regelui Mihai – înrobirea României de către URSS a devenit o certitudine, rezultă 1977, anul cumplitului cutremur. Comunismul începuse să tremure şi el, însă aplaudacii nu-şi dădeau seama. Analfabetul Ceauşescu a domnit „doar” vreo 25 de ani, suficient cât să radă de pe faţa pământului sute de mii de clădiri istorice şi să falimenteze economia naţională.

Au trecut de asemenea trei decenii de la primele alegeri din postcomunism. Unii le numesc libere, şi într-o oarecare măsură au dreptate, dar rezultatele scrutinului din primăvara lui 1990 au fost profund viciate de banda lui Ion Iliescu, ce-şi însuşise fraudulos puterea în decembrie 1989. De la imensele pomeni electorale cu care au ademenit electoratul până la aservirea completă a televiziunii; de la minciunile ordinare răspândite în legătură cu opozanţii FSN până la bătăile de stradă încasate de susţinătorii partidelor istorice; de la reactivarea întregului aparat politic şi de represiune al PCR până la diabolizarea diasporei etc., toate acţiunile primilor pesedişti au influenţat radical votul populaţiei. În mod convenabil pentru Iliescu, multe date referitoare la alegerile din 1990, la fel ca propriul său dosar de cadre, au dispărut ulterior în mod misterios. 

Victoria zdrobitoare a lui Ion Ilici Iliescu, la preşedinţie, şi a FSN, la senat şi camera deputaţilor, a însemnat un start ratat pentru timida democraţie românească. Ce a urmat, după mai 1990, nu trebuie uitat: întreprinderile socialiste s-au furat bucată cu bucată (oamenii fostei securităţi dirijând marele jaf), agricultura s-a scofâlcit ca o prună uscată, clanurile au înflorit de-a lungul şi de-a latul ţării, magistraţii şi-au umplut buzunarele apărând strâmbătatea, şcoala şi sistemul medical au fost abandonate de către specialişti, natalitatea s-a prăbuşit etc. Nu ne mirăm că milioane de români au emigrat definitiv, iar alte zeci de mii, doar sezonier. În timp ce în ţară nu mai funcţiona nimic în afară de slujbele bisericeşti, hoţii băştinaşi dădeau iama prin gospodăriile vestului, piţipoancele made in Ro săreau la gâtul occidentalilor, iar cerşetorii mucoşi îi făceau la buzunare pe cetăţenii simandicoşi – România devenind astfel odrasla tâmpită şi nesuferită a estului Europei.

Pagubele epocii Iliescu (1990-2004, căci Emil Constantinescu şi CDR au reprezentat doar o glumă fără haz) au fost atât de grave încât au afectat fatal o nouă generaţie, după cele două distruse de comunism. În lipsa unei legi a lustraţiei, foştii tovarăşi au acaparat toate pârghiile puterii şi nicio forţă politică ori de altă natură nu a mai reuşit să-i dezlipească de ciolan. Capitalismul de cumătrie cu statul a ajuns singura modă de succes şi cam aşa a rămas până azi.

În mod incredibil, în cei 30 de ani scurşi de la primele alegeri „libere”, România nu a fost capabilă să creeze o alternativă viabilă la iliescism. Oamenii şi partidele care s-au declarat anti-PSD, câştigând din când în când sprijinul populaţiei, au eşuat mai devreme sau mai târziu, iar pesediştii – hoţomanii născuţi din pulpa lui Iliescu – au revenit în fruntea ţării.

Unde-i greşeala? Suntem chiat atât de contaminaţi de virusul comunismului, ce ne-a corupt fiinţa fără puţinţă de salvare ? Ori, poate, nu am găsit ori nu am inventat încă ideologia capabilă să combată pesedistul? Aş merge pe a doua variantă, dar nu se ştie până când. Şi până unde.

Publicitate și alte recomandări video