Un stat eşuat

Acum câteva zile, istoricul basarabean Octavian Ţâcu enumera pentru presa de la Chişinău simptomele unui „stat eşuat”, făcând o paralelă cu ceea ce se întâmplă acum în Republica Moldova. Punct cu punct, descrierea se regăseşte în actuala conjunctură politică de peste Prut: „statul eşuat este acel stat care se dovedeşte a fi ineficient, incapabil să aplice în mod uniform legea din cauza unei rate înalte a criminalităţii, corupţiei politice extreme, pieţii negre supradimensionate, birocraţiei impenetrabile, ineficienţei juridice, interferenţei externe, împrejurărilor culturale în care liderii reclamă mai multă putere decât cea statală, fără însă a o contesta”.

Dată fiind discrepanţa enormă dintre generaţii, eşecul despre care se vorbeşte nu trebuie să mire pe nimeni atât timp cât peste Prut există în continuare imposibilitatea de a pune în acord două maniere culturale şi morale de a vedea lucrurile. Cultural, acest lucru se vede cel mai bine în perioada în care toţi cei dragi ar trebui să stea împreună: Crăciunul. Tinerii, precum şi cei cu viziuni democratice şi pro-europene, sărbătoresc Crăciunul „pe nou”, pe 25 decembrie. Vârstnicii şi cei care se încăpăţânează să creadă încă în educaţia moştenită de la ocupanţii ruşi sărbătoresc în continuare „pe vechi”, aşteptând data de 7 ianuarie pentru a-l primi pe Дед Мороз. Moral, acest lucru se regăseşte în structura voturilor: cei care sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie se regăsesc printre alegătorii partidelor pro-europene, în timp ce marea parte a celor care petrec pe 7 ianuarie se înghesuie să-şi dea votul socialiştilor sau comuniştilor.

Diferenţele culturale şi morale din societate se regăsesc, firesc, şi în comportamentul liderilor politici de peste Prut. Dacă actuala clasă conducătoare a ajuns frecventabilă doar pentru Rusia şi alte ţări înrudite ideologic, opoziţia se luptă în continuare pentru aducerea valorilor europene la Chişinău.  

Sătui să mai aştepte Europa acasă, o mare parte dintre tinerii de succes de peste Prut au ales calea Occidentului, acolo unde munca lor este recunoscută şi răsplătită aşa cum se cuvine. În faţa sărăciei din ce în ce mai mari de acasă, o altă mare parte a moldovenilor a ales să-şi caute izbăvirea înspre Est, îngroşând rândurile celor care lucrează în construcţii prin Moscova.

Cei rămaşi acasă, cât de puţini ar fi, tot nu se pot pune de acord asupra unui drum comun pentru binele Republicii Moldova. Pe de o parte avem „stataliştii”, cei care cred că Moldova are un viitor de sine stătător, fără a avea nevoie de ajutorul nimănui. Putem vorbi apoi despre cei din nordul şi sudul Republicii Moldova, care – cum cu temere scrie presa de la Chişinău – şi mâine s-ar oferi Rusiei dacă cineva i-ar întreba. Şi a mai rămas o categorie, care până nu demult era reflectată doar cu virgulă în statistici: Unioniştii.

Până acum câţiva ani, Unioniştii erau doar o mână de oameni care se considerau de drept aparţinând României, aruncaţi într-o altă ţară în urma şicanelor Istoriei. Vorbitori şi consumatori de limbă şi cultură română, aceştia erau mai mult ţinta ironiilor pe vremea comuniştilor atotputernicului Voronin. Încetul cu încetul, deschiderea oferită de România şi-a spus cuvântul: dacă în 2010 aproape 2% dintre cetăţeni se considerau români, patru ani după aceea, în 2014, procentul a ajuns la 20%.

La opt ani după dispariţia regimului comunist al lui Voronin, actualii conducători de peste Prut (mulţi dintre ei provenind din anturajul comunist de până în 2009) nu au reuşit încă să armonizeze diferenţele culturale din societate, însă au reuşit să îi unească pe toţi moldovenii în constatarea că sărăcia şi corupţia au ajuns de nesuportat. Iar drept dovadă stă un ultim sondaj, publicat zilele acestea, care demonstrează că 73% dintre moldoveni cred că judecătorii ar condamna o persoană săracă şi nevinovată, iar 79% cred că instanţa ar declara o persoană vinovată şi bogată drept nevinovată. Practic, acest rezultat consfinţeşte eşecul Republicii Moldova ca stat.

Între timp, la patru ani după 2014, rezultatul acestui eşec statal se regăseşte în aspiraţia din ce în ce mai mare a moldovenilor de a-şi îmbunătăţi singuri viaţa, nu cu ajutorul politicienilor. Faţă de 2014, astăzi, în Republica Moldova, putem vorbi despre un procent de peste 30% din populaţie cu intenţii unioniste. E drept, nimeni nu ştie sigur câţi dintre cei în număr tot mai mare care vor astăzi Unirea cu România se consideră români sau doar îşi doresc, firesc, o viaţă mai bună alături de un stat care a dovedit că atunci când vrea, poate face paşi importanţi înainte. Însă, faţă de perioada romantică din anii ’90, oamenii s-au lămurit că „podurile de flori” se construiesc prin fapte, nu doar prin cenacluri artistice, drept pentru care până în acest moment 15 localităţi de peste Prut au semnat Declaraţii simbolice de Unire cu România, în ciuda ameninţărilor primite din partea preşedintelui Dodon. Şi asta doar în prima lună a acestui an!

În această toamnă vor avea loc noi alegeri parlamentare la Chişinău. Încă de pe acum putem fi siguri că rusofilul Dodon va face tot posibilul ca socialiştii săi să atârne Republica Moldova la brelocul lui Putin, în timp ce guvernarea oligarhului Plahotniuc va avea tot interesul ca partidele pro-europene să nu câştige alegerile pentru ca nu cumva aceştia să aducă regulile europene (printre care OLAF-ul şi Interpolul) la Chişinău. Singurul lucru imprevizibil care trebuie urmărit în această campanie electorală rămâne a fi dacă se va mai extinde sau nu valul unionist, în ciuda ameninţărilor mai mult sau mai puţin voalate ale lui Igor Dodon.

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova