Valori, performanţe, creativitate (IV). Enescu azi (3)

În mod surprinzător, după 1989, creaţia lui Enescu a cunoscut în România fracturarea pe genuri, ca înscriere permanentă sau aproape permanentă în programele filarmonicilor. Lucrările pentru pian, pentru vioară şi pian, Octetul, Dixtuor-ul, liedurile au rămas în atenţia multor instrumentişti, solişti vocali şi profesori de canto care au participat cu studenţii lor la concursuri naţionale de profil, la festivalurile dedicate exclusiv muzicii româneşti. Dar Simfoniile, Suitele simfonice au devenit rarităţi în sălile de concert, cei interesaţi având ocazia să le asculte mai ales prin intermediul programelor radiofonice şi al înregistrărilor disponibile în discotecile Conservatoarelor.

De ce se cântă atât de rar în patria lui Enescu capodoperele sale simfonice? Scăderea pentru un timp, imediat după 1989, a interesului publicului pentru concertele simfonice, pentru spectacolele de teatru a fost motivată de atracţiile televiziunii, cu oferta bogată de ştiri, emisiuni de divertisment, filme, sport şi discuţii, inexistente în anii anteriori. Dar a fost un hiatus vremelnic, pentru că valoarea orchestrelor filarmonice, a dirijorilor şi soliştilor, atractivitatea repertoriilor clasice şi romantice au readus publicul în faţa orchestrelor. Să nu uităm, unii dirijori tineri au avut iniţiative transformate în concerte-eveniment, cum a fost cazul celor realizate de Camil Marinescu împreună cu orchestra Filarmonicii din Iaşi – am în vedere în special integrala aproape terminată a Simfoniilor de Gustav Mahler – serie unică în România până în deceniul 1991-2000 şi ca nivel de interpretare, care va rămâne, din păcate, irepetabilă! Însă astfel de dirijori obsedaţi în cel mai înalt sens al cuvântului de creaţia unui anumit compozitor căruia să-i dedice timp îndelungat de studiu, îndeajuns de pregătiţi, cultivaţi, îndrăzneţi, performanţi sunt extrem de rari. Insistenţa, lucrul îndelungat, migălos, intransigent cu orchestra până la obţinerea rezultatului dorit nu poate fi întotdeauna pe placul instrumentiştilor.

Al doilea motiv este dispariţia dirijorului angajat permanent al unei Filarmonici. Prin valoarea sa individuală, prin cuvântul pe care şi-l impune în instituţie, acest tip de dirijor poate stabili strategia repertorială ce are şanse să transforme instituţia sa în creatoare de evenimente muzical-culturale: a fost cazul lui Erich Bergel, autor al integralei celor nouă simfonii de Anton Bruckner realizată în anii ’80 cu orchestrele Radioteleviziunii şi Filarmonicii din Bucureşti, a fost cazul lui Ion Baciu cu simfoniile, suitele şi opera „Oedip” dirijate la Iaşi, la Cluj-Napoca, la Bucureşti, a fost cazul lui Cristian Mandeal cu a doua integrală Bruckner la Filarmonica „Transilvania” oferită publicului la sediu, înregistrată pe discuri la „Electreord”, din anul 2013 disponibilă în lume pe cd-urile produse de casa japoneză „Tobu”. Dar, în România şi în lume, epoca dirijorilor titulari pe o perioadă de timp nedeterminată a apus. Se preferă invitarea cât mai multor conducători de orchestre care asigură diversitatea numelor înscrise pe afişe, nu mai pot lucra un repertoriu foarte valoros, dar dificil timp îndelungat, politica de repertoriu fiind elaborată în funcţie de vandabilitatea biletelor, uneori şi de dorinţa orchestrelor de a pregăti concertele într-un segment de timp cât mai scurt. Aşa se explică absenţa textelor simfonice de George Enescu – de o dificultate considerabilă, din programele majorităţii ansamblurilor simfonice româneşti.

Simfoniile sale, poemele simfonice sunt interpretate de dirijorii şi orchestrele străine în Festivalul Internaţional ce poartă numele genialului compozitor, de cele mai multe ori la cote valorice performante, însă de câte ori mai deschid aceşti muzicieni partiturile enesciene după plecarea din România? Din păcate, realitatea descrisă se suprapune descoperirii lui Enescu de către muzicienii lumii în secolul XXI, aşa cum a prezis elevul său, violonistul Yehudi Menuhin. Anual interpreţi importanţi oferă publicului în concerte şi înregistrări pe discuri lucrări de Enescu. Dau ca exemplu unic aici albumul „Impressions d’enfance” imprimat de ansamblul instrumental Raro, pe care îl apreciem în urma concertelor susţinute în anii trecuţi la Biblioteca Centrală Universitară şi Teatrul Naţional din Iaşi, album publicat la 3 iunie anul acesta. Au fost alese Cvintetul în re major pentru pian, două viori, violă şi violoncel, Aubade pentru vioară, viola şi violoncel, Serenade lointaine pentru vioară, violoncel şi pian, Piesa pe numele lui Fauré şi Suita opus 28 „Impresii din copilărie pentru vioară şi pian”. Este foarte bine că ansamblul Raro a avut iniţiativa înregistrării acestui disc ce poate contribui la promovarea în lume a muzicii de cameră enesciene. Acelaşi rol important îl are Integrala lucrărilor pentru pian publicată în 2015 sub sigla „hänsler classic”, integrală realizată de Raluca Ştirbăţ. Exemple mai sunt. Acum este momentul întrupării strategiei de promovare a simfoniilor enesciene în lume. Dar la fel de importantă – în ultimă instanţă, un act de patriotism, dacă acest cuvânt mai are vreo semnificaţie – rămâne promovarea muzicii lui Enescu în patria sa. Este întristător că simfoniile sale îşi găsesc atât de rar locul în stagiunile orchestrelor filarmonicilor din România. Dirijorii care au ajuns în timp la performanţe interpretative, în aici şi în lume, merită cu prisosinţă să revină cu aceste capodopere în sălile noastre de concert.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor